Cărţile pe masă: Un anotimp arzător

 O lume aflată sub un asalt misterios, venit - nu se ştie - dinăuntru, din afară?, înlăturând bariere, dezvelind o realitate hieratică, aceasta este impresia dominantă a volumului de poeme al lui Nicolae Panaite, Secetă (Editura Charmides, Bistriţa, 2015, prefaţă Constantin Pricop, ilustraţii Dragoş Pătraşcu): „Oameni cu tăbliţe de argint în mâini/ au ieşit în piaţa mare a Iaşului./ O ploaie frântă/ s-a abătut asupra lor;/ unul câte unul au umplut catedrala./ O piele mare şi vorbitoare/ trece prin dreptul fiecăruia:/ am fost a ta şi a ta şi a lui,/ am fost a tuturor,/ neştiind nimeni unul de altul;/ de astăzi, aveţi toată libertatea/ de a nu mai fi ai voştri;/ puteţi fi şi rob şi împărat/ şi să trăiţi oriunde veţi vrea,/ numai învăţaţi şi nevoiţi-vă să mă prezentaţi,/ iar acum vă aduc o nouă religie şi un nou alfabet/ pline de năvălirea sângelui vostru,/ pentru că, şi vara şi iarna/ şi pe întuneric şi pe lumină/ şi în vreme de pace şi în vreme de război,/ am fost pielea mare şi vorbitoare/ a fiecăruia din voi,/ am fost a tuturor...” (Năvălirea). Recurgându-se la o semnificativă alegorie, bazată pe sugestii din psihologie, dar şi teologice, se constată o necontenită înstrăinare de sine şi, totodată, un efort de camuflare a acestuia, cu ajutorul unei mantale, „mare cât mine,/ numai bună de încăput sinele.// ş...ţ// Vremurile au putrezit mantaua,/ căzând la picioarele sinelui/ ca un lut secetos.” (Mantaua). Este lăsată să se întrevadă relaţia dintre trup şi suflet, eliberarea celui din urmă prin dezmărginire, se sugerează aspectul iluzoriu, inefabil al existenţei. Poetul preferă imagini areice, dezastruoase, potrivite unei răscumpărări ascetice: „Cuvântul a început săpatul/ până într-ale firii refugii./ Din nerostiri am strâns oasele şi predicatul/ pentru dospirile rugii.” (O pustie migratoare). Evident, avem a face cu o lirică de tip mistic, concentrată în simboluri consacrate. Elementul enzimatic este verbul (rugăciunea) sau forma lui structurată (poemul). Funcţia acestora este şi aceea de cale de intrare, de acces către taine. De altfel, aspiraţia spre puritate se face prin iubire până la sacrificiu. Scriitorul ascunde adesea sensurile în voaluri ermetice: „O năvălire de nouri şi fulgere/ deasupra noastră prevestea pustia/ cuvintelor, ce erau/ ca nişte urme de omăt/ într-o mirişte arsă.” (Carul). Se simte elegia unei frustrări, a unei pierderi: „S-a rătăcit şi strada/ care ducea la tine/ o parte a ei/ a ajuns/ ca o lungă şi neagră panteră/ printre ruine/ cealaltă trece vertical prin mine/ un capăt al ei/ l-a topit soarele/ celălalt şi-a îngropat/ cele două trotuare/ în zorii zilei şi în înserare/ din marele ocean/ apari tu/ ca un patinuar în miniatură/ pe luciul lui cad/ printre erori şi scriptură” (S-a rătăcit).

Nicolae Panaite vizează întotdeauna o subtextualitate, poemele sale conţin o revelaţie, un rug aprins, reunesc perechi de contrarii: viaţa şi moartea, tăcerea şi vorbirea, claritatea şi obscuritatea, seceta şi fecunditatea, fugarul şi urmăritorul („parcă în acelaşi timp/ eram şi Absalom, şi David” – Cum sunt zilele). O neevitabilă deşertăciune, o sleire de har par a guverna chiar domeniul sacralităţii: dinăuntrul Chivotului au dispărut tablele legii şi toiagul lui Moise, rămânând numai „o mână de mană uscată”. Logica este răsturnată. Reprezentările funeste se înmulţesc, totuşi dihotomic, moarte şi înviere. Are loc o invazie de păsări negre, „cântecul lor grăbeşte naşterile,/ grăbeşte şi ruinele” (Canon). Scripturile îşi scutură polenul peste trăirile oamenilor. Cartea se încheie cu un ciclu de trei texte în proză, Înfăţişările Fragolei, practicându-se un absurd urmuzian foarte poetic.

Lirica lui Nicolae Panaite, vizionară, focalizată tematic, cu o puternică încărcătură mistică, sfârşeşte prin oglindirea infinită în absurd, ca o pătrundere într-un labirint fascinant, ca semn al nesfârşirii poeziei şi al reflectării în sine.