Cealaltă

 După o idee de Floarea Calotă

Lisandru murise de bătrânețe.

Mihala, nevasta lui, se prinsese cu o mână de loitra căruței ce aștepta să plece cu sicriul spre cimitir. Cu mâna cealaltă își pipăia buzunarul de la piept. Căuta ceva înăuntru. Izbuti în cele din urmă să scoată din buzunar o fotografie veche, cu chipul mortului, din vremea când era tânăr, când erau amândoi tineri, căci acum îmbătrânise și ea, îi tremura mâna în care ținea fotografia, sau poate că era vorba de tinerețea lui Lisandru, care dădea să-i scape printre degete, așa cum îi scăpase și lui, dar cu mulți ani în urmă, pentru ca, peste alți ani, să-i scape și viața. Ar fi putut să se gândească și la ea. Adică să moară împreună, așa cum și îmbătrâniseră. Dar el nu se gândise, murise singur. Iar ea nu știa ce să facă acum. Se uita când la fotografie, când la sicriul din căruță, în vreme ce fiul ei și al celui din sicriu, singurul lor copil, mai tânăr decât fotografia pe care o ținea în mână, se uita la ea, neștiind ce se întâmplă.

- Ce faci, mamă? întrebă acesta. E timpul să plecăm, iar dumitale îți arde de poze?

- E omul meu, zise Mihala, arătându-i fiului chipul tatălui său. M-a bătut, m-a bătut rău! Dar m-a și iubit. Am trăit bine cu el, n-a existat în tot satul femeie care să fie atât de fericită ca mine.

- N-auzi că trebuie să plecăm? Ții pe loc toți oamenii ăștia care au venit să-l conducă pe ultimul drum.

- Păi ce treabă am eu cu ei? Eu numai pe el vreau să-l țiu.

- El e mort, mamă, și trebuie dus la groapă.

- Dacă zici că trebuie, duceți-l!

- Păi și dumneata nu vii?

- Viu și eu, cum să nu! E omul meu, spuse Mihala, ducând poza tot mai aproape de ochi. M-a și bătut, m-a și iubit. Nu știe nimeni, nici măcar ea, ce mult m-a bătut, și ce mult m-a iubit!

- Care ea, mamă? întrebă fiul mirat.

Dar în loc să-i răspundă, Mihala vârî fotografia înapoi în buzunar și zise:

- Suie-mă în căruță! Vreau să stau la capul lui, pe loitră!

- Pe loitră? La vârsta dumitale?

- Suie-mă, aspri ea tonul. Sau ți-e teamă c-o să cad?

- Chiar îmi este! răspunse fiul.

- Cât sunt cu el n-o să mi se întâmple nimic. Așa să știi!

Fiul n-avu încotro, își ajută mama să urce în căruță, pe loitră, acolo unde ea îi ceruse.

Și convoiul se urni din loc, pornind spre celălalt capăt al satului, unde se găseau biserica și cimitirul.

Se opriră la prima răscruce, după care începură s-o ia la deal. Așa era așezat satul, un capăt în vale, capătul celălalt la deal, iar în vârful dealului, cimitirul, pentru a fi probabil mai aproape de cer. Oricât de aproape ar fi fost, însă, morții tot în pământ ajungeau.

Lisandru mai avea nițel până acolo.

Era acum abia la jumătatea dealului. Ei doi, adică el și Mihala, erau singurii din convoi care nu mergeau pe jos.

Se opriră la o nouă răscruce. Exact în momentul acela, văduva ridică privirea și-o văzu, de cealaltă parte a drumului, pe ea. Ieșise în fața porții, ca să caște gura la mort, așa cum făcea tot satul. Doar că ea era oarbă. Nu mai putea să caște gura la nimic. De ce mai ieșise atunci? Mai cu seamă că era și tofoloagă, abia își mișca picioarele.

Ca s-o vadă el pe ea, d-aia!

Mihalei îi fu de ajuns s-o zărească în fața porții, ca să înțeleagă de ce. Și, înțelegând, să scoată iarăși fotografia din buzunar și s-o fluture în aer, strigând din toate puterile ei de femeie bătrână, spre bătrâna cealaltă, ce privea de pe trotuar în gol, sprijinită în baston:

- Păi se putea să nu-i ații tu calea? E omul meu, destrăbălato! Pe mine m-a bătut și m-a iubit mereu. Puteai ca măcar acum să-l lași în pace, însă n-ai pic de rușine!

Plecase convoiul din loc și Mihala continua să strige.

- E omul meu... zise până sus, în vârful dea­lului, bătrâna din căruță.

Se ridică în picioare, când intră căruța în cimitir. Se ținea cu o mână de sicriu, în timp ce cu mâna cealaltă flutura mai departe fotografia în aer.

- O să cazi, țipă fiul îngrozit de jos.

El nu-i vedea, însă, n-avea cum să-i vadă, pe cei doi bărbați care o țineau pe mama sa de mână, ajutând-o să-și mențină echilibrul.

Unul era cel din sicriu.

Celălalt, cel din poză.