Ceasornicul fără vârstă

După un excurs liric în care a valorificat motivul oaselor, publicând volumele Întemeierea somnului (2015), Morminte insomnice (2017), Livada nopții (2019) și Citirea oaselor (2021), Dumitru Cristănuș schimbă registrul poetic și se avântă în ninsorile copilăriei, realizând un excurs introspectiv esențial scriind poemele cuprinse în Cartea cu mituri.

Poeziile amprentează truda de a surprinde fizionomiile și metamorfozele stărilor interioare, dimensiunile lăuntrice ale vârstelor, într-o cromaticitate sublimă, cu un senzorial pulsatoriu. Poemele cuprind un câmp larg de afectivitate, cu aromele și nostalgiile copilăriei, cu elemente autobiografice care se strecoară prin orologiul conștiinței și devin axe ordonatoare ale devenirii. Poemele sunt tot atâtea anotimpuri ale copilăriei, mult mai multe decât cele pe care le cunosc oamenii fără viori. Dumitru Cristănuș sculptează siluetele interioare ale cuvântului, geode metaforice pline de tandrețe și muzicalitate.

Cartea cu mituri este un carusel liric, ca un ceasornic, dar cu cadran atipic. Nu măsoară durata în sens bergsonian, ci cu suflu proustian. Nu știi niciodată cine este în carusel, nepotul, bunicul, copilăria. Bunicul mai gustă câte o madlenă și timpul i se supune, devine elastic. Poeziile nu au nici o impuritate. În acest joc de-a lira locurile sunt ocupate când de un copil, când de un bunic, nimic nu poate fi determinat cu precizie. Altfel, ceilalți ar fi în stare să strice ceasornicul, dând cu el de pământ. Poemele sunt solitarii care-și găsesc refugiul în poem, care abia respiră de atâta emoție artistică. Toate tăcerile și dorurile devin simfonii metaforice.

Dumitru Cristănuș alcătuiește o hartă a vârstelor, centrul polarizator fiind copilăria și ochiul acesteia, afectivul natal. Cartea este despre copil și bucuria copilăriei, despre timp și nemurire, un exercițiu ludic, o vâslire de data aceasta prin oasele moi ale copilăriei, prin inocență. Ceasornicul își așază gravitațional cele trei ace, aliniate, care nu mai mărșăluiesc, nu mai tocesc timpul, ci își îndreaptă către noi fața, ne caută inimile și ne întreabă: tu mai ai în tine Poezie?

În Cartea cu mituri este un timp abolit, unul în care se distilează esențe care nu sunt pentru mesenii sardanapalici, ci pentru degustătorii de frumusețe. Vă împărtășesc integral un poem care îmi stă aproape de inimă: mitule/ îmi spuneai/ într-o poveste/ adevărată/ cum dormeai/ legănat / în carul/ cu fân/ te întorceai/ acasă/ de la o livadă/ după o zi / fermecată/ de coasă/ alunecau/ roțile carului/ tras de doi boi/ pe spinarea/ drumului / de piatră / lustruită/ de ploi/ hăis – cea/ mai spuneai/ din când/ în când/ mai mult/ în șoaptă/ acasă/ bunica/ te aștepta/ cu o pâine/ coaptă/ în vatră // ascultam/ îți iubeam/ atât de mult/ aurul/ poveștii/ încât un gând/ mi-a încolțit/ în minte/ ca un ghimpe/ să nu te/ apuce/ vreodată/ înghețul/ în timp/ am rugat/ somnul/ să nu închidă/ nici o fereastră/ poate cerul/ se îndură/ să țină/ vie mereu/ povestea noastră.

Dumitru Cristănuș, printr-o cronofotografiere subliminală, ascunde timpul în orologiul copilăriei și scrie despre spații nemuritoare, înfoliate parcă în coajă fină de mesteacăn, pornind într-un exercițiu esențial de transfigurare a lumii. Condensează în poeziile sale un spațiu afectiv cu un senzorium aparte, distilat de un natal devenit topos sacru.

Pe o punte care leagă două maluri ale aceluiași râu trec, într-un joc nebănuit, pașii zvelți și inocenți ai copilului sau se aud greoi, apăsat, tălpile celui obișnuit deja să calce sigur peste apele învolburate, într-un carusel metaforic în care poți bănui doar, ca într-un ceasornic magic, când începe sau când se sfârșește călătoria.

Ca o ninsoare proaspătă de Acasă, poeziile sunt un prilej pentru tămăduire prin frumos, într-o aventură lirică plină de substanță poetică, imprevizibil artistic, tandrețe și inefabil.