Cerul ca unică ispită

Și-a luat zborul spre cele veşnice în 18 iunie, la Paris, poetul, pictorul și traducătorul Miron Kiropol. Născut la Bucureşti în 1936, va fi student la Paris, la Vatican, apoi în Spania. Din 1971 se stabilește în Franța, la Paris, unde va rămâne până în 1989, apoi se transferă la Chârtre. În cele ce urmează ne vom referi la o masivă antologie a versurilor sale: Cerul ca unică ispită. Apărută în 2004, ea este prefaţată de poetul Nicolae Ţone, postfaţată de criticul şi poetul Octavian Soviany şi însoţită de un corpus de referinţe critice semnate de Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Lucian Raicu (o amplă analiză a volumului în limba franceză Chasteté régnante). Adevărul e că în poezia lui Miron Kiropol regăsim toate ingredientele poeziei române şi universale de la origini şi până astăzi, ceea ce explică multitudinea de măşti şi stiluri sub care Miron Kiropol performează mai mereu, emoţionant şi provocator.

Tentat de magnificenţa eposului hugolian (eventual racinian), dar şi de croiul minimalist-emblematist, poetul nu-şi refuză nici una din ipostazele ilustre, deja istorice, recuperate semnificativ de poezia post­modernă. Iată câteva roluri din­tr-un impunător repertoriu poetic, jucate de Miron Kiropol: custode, cantor şi oficiant al vieţii şi al morţii, emisar profetic urbi et orbi, imnograf, aed elegiac, apolinic eshatologic, prerafaelit, psalmist isihast, poète maudit (protagonismul îngerului căzut) mesager şi descriptor al zeilor, apatrid supravieţuitor al dezastrelor lumii, sacerdot al iluminărilor, menestrel al Evangheliilor, orchestrator de sortilegii hipnotice, muzicale, erotice, alexandrin oracular, totul subsumat omului fragil, a cărui singură ispită e cerul şi singură consolare poezia (aleasa inimii).

Miron Kiropol are alonja ontologică de a edifica genealogia şi heraldica actului poetic întemeiat pe o arhaică imolare, pe o asceză jertfelnică: „Zeul îşi încearcă repeziciunea arcului/ Cu bucăţi rupte din mine/ Şi în botul fiarelor le aruncă/ Şi în gura oamenilor/ Singurul meu cuvânt e împodobit/ De perlele sării ce-l acoperă./ Limba mea e brăţară de aur/ Înconjurând imensitatea/ Deasupra scoarţelor/ Tuturor drumurilor pierdute./ Îmi strâng cingătoarea în adâncul/ Pântecului pentru a nu mai înghiţi somnul şi hrana./ Şi din ospăţul ascezei / Mă voi îndopa în timp ce o pustie/ Îmi va fi duhul înaintea voastră./ Duhuri ale arhaicului, pentru că nu mai sunteţi/ Nu mai sunt”.

Suprarealismul aparent al poeziei lui Miron Kiropol este doar o provocare exterioară, căci dedesubtul ei curge o freatică religiozitate ca mod de a fi şi ispăşi revelaţia zeului, izvor de imagini indelebile (poetul e şi pictor, dovadă coperta acestei cărţi ce-i aparţine), tot atâtea enciclice ale frumuseţii duhovniceşti, vânate de prihana şi cruzimea istoriei. Prozodia fără cusur a lirismului ancien style este reabilitată ca descântec muzical şi metafizic („Vino, tu, arsură”), devenind un involucru de incantaţie, vrajă şi rugăciune, sub care fonemele înseşi rostesc elegia răscumpărării: „Urechile ne sunt deschise ca nişte flori carnivore/ Fă-ne să nu ne mai ştim./ Nesfârşite înfricoşări în ore/ Ne unge pâinea/ Când te privim/ Dă-ne în dar lumea/ Din ţintirim/ Îmi culc obrazul pe o pulpă/ De regină îngropată şi îmi spun/ Că în curând voi fi bogat / Urmându-te cu ucigaşii. Frate bun/ De moarte-mi eşti. M-ai întrebat/ Dacă pe mână mi-ar plăcea să-mi curgă/ Sângele sacrificiului. Ei bine, îl iubesc./ Prin el îmi pun aripi ieşite din oul şoimului”. Mirean, ludic, religios, volubil, versatil, proteic, poetul cărturar de la Chârtre a fost tot una cu crezul, cu estetica și poezia sa...

P.S. Demn de a fi menţionat este superelegantul volum Fortăreaţa, încă un neverosimil gheizer din fluxul oceanic al poeziei kiropoliene, apărut în 2009 la Editura Timpul din Iaşi. Cităm: „Ce drumuri nevăzute către mine se arată/ În fulgerată răsfrângere!/ Şi trupul mi-e încă o dată/ În flăcări/ Ştiind doar să sângere.// Dar această dorinţă nu e a mea,/ Nu ştiu cărei părţi din haos aparţine,/ Ca un smalţ crăpat al stărilor divine/ Ce acoperă cea de pe urmă stea.”

Miron Kiropol, opera literară (selectiv) 

Jocul lui Adam, Bucureşti, 1967; Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1968; Rosarium, Bucureşti, 1969; Sur le visage redempteur, Paris, 1972; Dieu me doit cette perte, Paris, 1983; Auguste nostalgie du sang, Paris, 1986; Chastete regnante, Paris, 1987; Le Rang johannique, 1989; Apophtegmes de l’amour, Paris, 1989; Diotima, vol. I: Les morts s’en melant, Paris, 1991; ediţia Oradea, 1997, vol. II: Scara lui Iacob, Oradea, 1998; Această pierdere, Bucureşti, 1992; Făt-Frumos din lacrimă, I-II, Bucureşti, 1994-1996; Augusta nostalgie a sângelui – Auguste nostalgie du sang, ediţie bilingvă, Oradea, 1997; Solitudinea lui Eros, Bucureşti, 1998; Ceea ce sferele gândesc despre noi, Iaşi, 1999; Metopă, Timişoara, 2001; Ioana d’Arc, Botoşani, 2001; Povestea deviaţionistului, I, Iaşi, 2003; Aur în sită, 2014; Cuvinte strigându-și cenușa, 2019.

Traduceri: Poeţi francezi din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2000; G. Bacovia, Plumb-Plomb, ediţie bilingvă, Iaşi, 2001; Comment lire Eminescu en francais, Bucureşti, 2001; Mircea Dinescu, Trente-deux poesies, Paris, 2001; Jean Keats, Poezii, Bucureşti, 2001.