Chipuri sfinte de vieţuire duhovnicească

Îndemnul de a scrie despre Copilăria copilului creştin a pornit de la poetul Grigore Vieru: Soră Olguţa, sunteţi o rădăcină de foc a celor sfinte şi a celor româneşti şi aveţi datoria să scrieţi. Întărită, apoi, această chemare spre neuitare, de binecuvântarea Înaltprea­sfinţitului Mitropolit Teofan. Ta­lentul de povestitoare al Olguţei Creangă-Caia poate fi şi o moştenire din neamul Creangă. Până acum au fost publicate şapte cărţi, din cele 12 proiectate, toate având înscrise pe frontispiciu calea fericită a trăirii întru Hristos, calea săvârşirii celor esenţiale şi mântuitoare. Şapte chipuri sfinte de trăire duhovnicească: Copilăria Sfintei Teodora de la Sihla (2013), Copilăria Sfintei Parascheva de la Iaşi (2014), Copilăria Patriarhului Teoctist (2015), Copilăria Părinte­lui Cleopa (2016), Copilăria Părin­telui Paisie (2016), Copilăria Sfântului Paisie Velicikovski (2016), Copilăria Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (2018), toate apărute la Editura Doxologia, din Iaşi, în excelente condiţii grafice, bucurându-se şi de ilustraţiile sugestive ale Violetei Zabulica-Diordiev. Însufleţite şi reînviate de către Olguţa Creangă-Caia, strănepoata lui Creangă, prin harul scrierii, prin darul cuprinderii şi al surprinderii a ceea ce e mai nobil în sufletul cuiva: credinţa.

 Pornind de la propria copilărie, răsfirată în matca părintească de acasă, Olguţa Creangă-Caia caligrafiază, în lumina Copilăriei, clipa hotărâtoare din viaţa acestor suflete desăvârşite, când nu mai e timp de întoarcere şi nici de răzgândire. Calea spre mântuire e una firească şi deloc înrobitoare, dimpotrivă, ea e deschisă oricui şi biruitoare, în cele dintâi stătătoare şi stăruitoare: părinţii, chemarea interioară şi ascultarea.

 Olguţa Creangă-Caia se adresează sieşi mai întâi, apoi cititorilor de orice vârstă, îndemnându-i la meditaţie senină, la gesturi simple, fireşti, cutezătoare, încât aceste cărţi de învăţătură pot fi şi un îndreptar pentru părinţi. Oaza de lumină a copilăriei poate fi repede şi uşor umbrită, prin ispitiri şi smintiri inevitabile, când renunţi la cele părinteşti şi sfinte, şi dai uitării ordinea Cuvântului şi a Rugăciunii. Tocmai de aceea, nu briliante false vom găsi citindu-le, ci diamante neorbitoare, cu raze blânde, răsfrânte în tăceri unduitoare.

 E o încântare să citeşti despre sensul şi înţelesul celor înalte, revelate, cât mai firesc, aşa cum i s-au arătat şi autoarei, încă din copilărie, spre cinstea şi lauda părinţilor.
Admirăm talentul ei, cu ecou din Marele Humuleştean, în fiecare pagină şi în fiecare cuvânt, rostit şi înscris, ca o taină.

 Cărţi vii, admirabile, despre vieţi înveşnicite prin Ascultare şi Rugăciune, fără asprimi sau ameninţări, fără îndoctrinări moralizatoare, ci doar îndemn părintesc, minunându-ne de cât de simplă poate fi trăirea întru Hristos, descoperindu-ne singuri chemarea pe care o avem fiecare, împlinindu-se doar prin menirea şi neabaterea de la cele părinteşti.

 Olguţa Creangă-Caia are darul scrierii, al compunerii, al însufleţirii, al înduhovnicirii literei. Excelentă e arta portretului, arta descrierii, nelăsând în părăsire amintirea vie, făcând loc dialogului simplu şi firesc, prin interogaţii interioare indirecte, fără a problematiza inutil un spaţiu sacru, cum e copilăria, fără traume sau accidente, procedând părinteşte la aflarea tainei, punctând cu sfinţenie ceea ce îi este propriu naturii umane, devenind ea însăşi persoană vie, prin transfigurare a sufletului, ca făgăduinţă, ca înveşnicire a clipei, atât de minunată, prin inevitabile întâmplări, care devin uşor întâmpinări, iluminări de sine: Ca să scrii despre sfinţi, trebuie să-ţi audă rugăciunea şi să fii numai tu cu ei; apoi revii în lumea ta.

 Fraze scurte, accesibile, memorabile, despre Taină, despre Fericiri, despre Suflet, toate întregesc şi fac să răsară, neopintit şi nesilit, Icoana vie a dreptei credinţe, pe calea cea mai la îndemână a unui suflet de copil: fără mustrări şi interdicţii, doar cu frica de Dumnezeu şi ascultarea de părinţi. Doar aşa se poate ajunge departe, chiar unde nu te aştepţi, în ţinutul de taină al cunoaşterii senine.

 Drept martor, invocat, e Cititorul, de orice vârstă, invitat, părinteşte, să ia aminte la cele sfinte, care se petrec, sub ochii noştri, cât mai simplu şi pe neştiute, cum e trecerea de la un anotimp la altul, pe neobservate. Trecerea şi petrecerea clipelor e sublimă şi înălţătoare, când în preajmă, toate au un înţeles de taină: Mamă, am văzut de acasă cum în vârful muntelui pământul se uneşte cu cerul, oare Îl vom vedea pe Dumnezeu dacă urcăm până acolo? Mamă, Iisus Hristos este tot aşa de luminos ca şi părintele nostru Ioan? Mamă, nu-i aşa că vârfurile copacilor înţeapă norii şi aceştia curg în şuvoi şi spală pământul? (Teodora).

 Întâia şcoală în viaţa unui copil e şcoala familiei. Aici cresc vlăstarele nestânjenite ale sufletului, ocrotite de orice înstrăinare, devenind repede sălaş de înţelepciune, după ce ai trecut prin păţanii şi întâmplări, ca probe de foc şi de stăruinţă în cele cu adevărat formatoare. Trecerea pragului spre săvârşire începe cu gesturi de acomodare, de ascultare, fără prea multe întrebări aiuritoare, ci doar mirări de cunoaştere, fără şovăire, de la cele mai simple până la cele înalte, care ţi se par inaccesibile: Dacă ai credinţă înflăcărată poţi să vezi cu ochii minţii taine pe care Dumnezeu ţi le dezleagă.

 Exerciţiul de documentare asupra vieţilor sfinţite e şi o încercare de cunoaştere a vieţii, în întregul ei, desăvârşit, prin surprinderea câtorva momente şi etape, care să ne facă şi pe noi, cititorii, să ne verificăm puterea de înţelegere, de găsire a unei căi de acces spre sufletul nostru, uitat sau rătăcit. Felul în care inserează, în capitole, mici învăţături, pilde şi citate din Sfânta Evanghelie, păstrează firescul creşterii interioare, prin vocabular şi prin vocaţia de doxograf, prin arta descrierii locului şi a portretului viu, fără piruete gratuite, încât nici nu ştii ce să admiri mai întâi, harul scrierii sau darul povestirii: Teodora croia şi cosea cot la cot cu bunica şi se veseleau când reuşeau să culeagă zâmbete de fericire de la cei dragi (Teodora). Poezia culorilor: Toderiţă, pentru albastru înmoi penelul în seninul cerului şi în apa râurilor şi a mărilor. Pentru verde buratic înmoi penelul în iarbă şi în copacii primăvăratici, apoi pentru nuanţe de verde străbat vara de la un capăt la altul. Nuanţele de galben, roşu, cafeniu le iau din lanul auriu şi din munţi. Înmoi penelul în paleta de culori a toamnei, care este tare bogată, şi cu ele pot picta tot ce e sub soare. Negrul, când nu e zăpadă, îl iau din iarnă, iar pentru alb în­moi penelul în zăpada ima­culată (Teoctist). Descrieri: Râul Sitna curge molcom şi lunca lui este înveşmântată în stufăriş. Colinele împrejmuiesc satul Tocileni, încât pare că orizontul poposeşte aici (Teoctist). Ţărmul este înalt şi stâncos, iar natura luxuriantă de pe coasta colinei satului Epivat pare ruptă din cer cu tot cu pajişti şi flori, livezi şi păduri (Para­scheva).

 Printre rânduri şi printre gânduri, te trezeşti, aievea, într-un loc al încântării, într-o clipă a înminunării, însoţit şi confirmat de aripi nevăzute, ca într-un zbor iniţiatic, epifanic, spre zarea cuminecării şi spre orizontul încumetării. Necuprinderea ne apropie de noi înşine, prin duioşia cuvintelor, prin nevinovăţia primară.