Comoara prieteniei

Cea mai nouă carte a Brândușei Vrânceanu, „Dragostea naște dragoste”, apărută de curând la Editura Nepsis, este o încântare pentru cititorii de toate vârstele, cu ilustrații minunat realizate de Elena Ciolacu. Ținem în mâini o carte cu adevărat frumoasă, ce ne amintește de cărțile de demult, de poveștile nemuritoare care încep cu „A fost odată”, așa cum începe și povestea pe care ne-o deapănă scriitoarea, prin gura povesti­to­rului-călător, ajuns la palatul cu totul și cu totul de azur al unei prințese.

Personajul principal este Andradina, prințesa năzuroasă rămasă orfană de la 6 ani și obligată, astfel, să preia conducerea împărăției. Povestea ei este o puternică metaforă a copilului contemporan, ai cărui părinți se tem să fie adulți și îi pasează lui responsabilitatea deciziilor și a formării proprii. Desigur, când copilul are mai multă putere decât poate gestiona potrivit vârstei și capacității sale, se nasc adevărate dezastre. Cel care suferă este, în primul rând, copilul, apoi toți cei din jur.

Așa se întâmplă și în lumea de poveste a Andradinei, care, deși are demnitatea de prințesă, este totuși un copil. Iar copiii au nevoie să se joace cu cei de vârsta lor. Însă cine ar vrea să fie prieten cu o fetiță răsfățată, egoistă și poruncitoare, oricât de prințesă ar fi ea?

Când constată cât este de singură, Andradina face și ea ce face orice copil: se retrage în singurătate, dar nu într-un colț al casei ori în camera ei, ci pleacă de acasă, adică din palatul de azur.

Deși călătoria prințesei nu este lungă, se va dovedi o adevărată călătorie inițiatică, din care fetița se întoarce complet schimbată, datorită celor pe care îi va întâlni.

Găsim și aici, ca în alte povești ale autoarei, motive bine cunoscute și îndrăgite: pisicuța Sclipirica, grădina de trandafiri, livada, puterea rugăciunii către Maica Domnului.

Sunt inserate în poveste credințele autoarei, deși atribuite câte unui personaj: „Nu-i sănătos pentru un copil să poată porunci după cum îl taie capul, iar oamenii cei mari să trebuiască să îi asculte poruncile. I se urcă puterile la cap și nu le mai poți coborî de acolo nici cu un regiment de pompieri”; sau: „Nu știu prin ce întâmplare și cum se nimerise (dar eu nu prea cred că a fost întâmplare, ci cred că întocmai în felul acesta a rânduit Dumnezeu)”; sau „o țară guvernată de un suveran nefericit nu poate avea o soartă fericită”.

Foarte binevenite sunt adresările vocative, care mențin vie atenția micilor cititori: „Dac-oți vedea dumneavoastră...”, „dragii mei”, „v-am povestit de...”

O altă parte a farmecului poveștii este dată de limbajul folosit, care abundă în regionalisme și expresiii colocviale, precum „socăciță”, „nu-i bai”, „a găta”, arhaisme - „vătaf”, „dregător”, „iatac”, „reavăn”, „a învârsta”, „se oțărî”, „fură sloboziți”, dar și cuvinte mai puțin utilizate astăzi, dar cu puternică încărcătură stilistică: „amarnică”, „duduițe”, „odraslă”, „cin”, „odor”, „domnițe”.

Și, nu în ultimul rând, ne încântă „vocea” povestitorului, care deapănă povestea cu umor fin, cu expresii haioase - „s-au întors cu buzele umflate”, „nici în ruptul capului”), ziceri populare („bună e și nevasta la casa omului”), situații amuzante (prințesa care întoarce bucatele la bucătărie pentru că o rază de soare ori de lună, intrată în farfurie, o gâdilă pe cerul gurii. În aceeași ordine de idei, pompierul Pompilică voia să șteargă luna de funingine când era eclipsă de lună), și încheierea rotundă - povestea începe cu menționarea bucătăresei, rubedenia povestitorului, și a lui Pompilică pompierul și se încheie cu aceleași personaje fixate în memoria cititorului: bucătăreasa cea darnică și harnică și pompierul cel năstrușnic.

Vă invit să faceți o plimbare de neuitat prin lumea fermecată și curată a copilăriei, populată de prințese, palate, sfetnici de încredere, cu chipuri expresive și inocente de copii și bătrâni, o lume în care binele învinge, iar dragostea naște dragoste.