CRONICĂ DE FILM: Un pas în urma serafimilor

Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul în lungmetraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Filmul a adunat cele mai multe nominalizări - cincisprezece - la premiile Gopo, care se vor decerna la sfârșitul lunii martie.

Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în cinematografia, nici în literatura sau în presa românească - „culisele" unui seminar teologic, dar nu este singurul atu. Aceasta ar fi fost de ajuns pentru o carte de vizită de succes în promovarea peliculei, dar nu și pentru a-i crea un palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.

Filmul se detașează de contracandidații săi (6,9 pe scara Richter, Breaking News, Fixeur, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea emoției, umorul savuros și căldură - calități rare în Noul cinema românesc, dar și în noile filme de gen.

Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de maturizare", apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme - deși le desparte aproape un sfert de veac - cuceresc prin perfecțiunea scenariului, prin umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor două strălucite debuturi este setea după ideal (în special după libertate) a protagoniștilor - valori pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare este curajul lui Daniel Sandu de a arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului Noului val.

Daniel Sandu a realizat câteva scurtmetraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva seriale de televiziune (printre care La bloc), în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung­metraj, dar - cum singur mărturisește - debutul său este „mai mult decât un debut". Aceasta, pentru că cineastul absolvent al seminarului teologic este un perfecționist, iubește oamenii și iubește cinematograful.

Dilema principală a spectatorilor, dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se lămurește pe parcurs.

Filmul urmărește viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii '90, cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii, internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului pedagog, responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și fascinant" în ochii copiilor - întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său - și „gașca de serafimi" a liceenilor indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de internat, obligatorii în seminar. Mica rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești pentru care se pregătesc îi confruntă cu jocurile de influență ale pedagogului și le pune în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea colegilor, cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării. Deziluzia - la care invită, de fapt, mai toate sistemele de învățământ din zilele noastre - este asemeni unei „căderi a zeilor", punându-i în față lui Gabriel grava întrebare asupra corectei alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției preotului de la țară - substanțial întruchipat de Valer Dellakeza -, întâlnit cu ocazia practicii pe care seminariștii trebuie să o facă înainte de absolvire. Intuind deziluzia adolescentului, bătrânul preot - personaj la antipodul părintelui pedagog - îi șoptește cuvântul salvator: „E alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!"

Imaginea, atent compusă de George Dăscălescu, conferă adâncime chipurilor și o poezie ușor metafizică atmosferei cazone, iar montajul, genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Beneficiind de o trupă actoricească de primă mână, atât în privința numelor consacrate, cât și a tinerilor (Ștefan Iancu, Cristian Bota, Toto Dumitrescu...), între care s-a creat o osmoză perfectă, filmul pendulează elegant între ludicul juvenil, ce frizează inerent „iconoclasmul", și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea un gen nou pentru filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia recunosc că de mult îi simt lipsa.