Cu sufletul în celule, traducând poezia închisorilor

Paula Romanescu este o poetă aparte și o traducătoare îndrăgostită de limba franceză. Știe pe de rost toată poezia închisorilor pe care a tălmăcit-o în limba lui Baudelaire și a adunat-o într-un volum. Iubește franceza, dar și poezia adevărată pe care o găsește în rostirea singulară a mamei, a țăranilor credincioși, dar și în întâmplările frumoase trăite alături de foștii săi elevi.

Ați copilărit și v-ați format exact când comunismul se instaura la noi în țară. În ce fel v-a marcat acest lucru?

Paula Romanescu: Există o poezie a Anei Blandiana care spune că ar trebui să ne naștem bătrâni, să trecem prin viață înțelepți, să ajungem tineri și apoi să ne micșorăm până ajungem ca bobul de grâu... Nu știu cum se face, eu, când m-am născut pe lume a înțelegere, am priceput perfect că ceva nu era în regulă, am aflat că despre un lucru se mai pot spun alte lucruri decât știam, lucruri care nu sunt chiar așa cum se spune, că toate pot avea alt înveliș, alt miez. În copilăria mea am fost marcată de existența în clasă a acelor tablouri cu bărboșii despre care se spunea că ne vor lumina până la adânci bătrânețe și dincolo de ele. Și mai erau și acele lozinci pe care învățătoarea mea, sărăcuța de ea, se chinuia să le scrie cu o pensulă care mai strâmba câte o literă și trebuia să o ia mereu de la capăt până venea nu știu ce tovarăș în vizită... Lozincile toate spuneau să trăiască prietenia între popoare și între oameni, dar ce prietenie falsă vedeam eu că venea dinspre vânturile Siberiei... Dar nu e mai puțin adevărat că în momentul când mi s-a legat la gât cravata aia roșie, frumoasă, m-am bucurat. Pentru mine, copilul de atunci, încolțea gândul că poate reprezint și eu ceva pe lume, pentru că mi se dăduse cravata între primii din clasa mea.

Cum era satul natal?

Țuțuleștii de Argeș era un sat frumos, de șes, cu foarte mulți pruni. De altfel, prunii m-au terorizat toată copilăria și adolescența, toată vacanța de vară prunele se coceau pe rând. Mă rugam în genunchi să se termine vacanța ca să mă odihnesc și eu la școală. Trăiam lucruri frumoase, când ajugeam acasă, pe seară, aveam un bent, adică un eleșteu săpat în grădină, în care se aduna apa de ploaie, iar seara, cu apa încălzită peste zi mă îmbăiam, iar pe urmă îmbrăcam cămașa de in răcoroasă și citeam. Să știți că am avut chiar și opincuțe! Dar le-am rupt repede, la prima zăpadă, am insistat să mă duc la sanie unde erau toți copiii adunați. Când le-am rupt, mama a zis: „Ce o să facem acum?” Dar nu aveam noțiunea de a nu avea și nici idee despre durerea infinită a părintelui care nu știe ce să facă cu bruma de viețișoară care crește lângă el, când nu avea bani să cumpere tot ce voiam. Însă, când eram la liceu, am văzut o rochie frumoasă într-o vitrină, era simplă, de stambă, i-am zis mamei că mi-ar plăcea să mi-o ia, iar mama a început să plângă; atunci mi-am dat seama și mi-a fost rușine că am insistat pentru un flecușteț. Am fost trei frați, acum am rămas numai eu din toți. Și părinții mei s-au mutat sub iarbă. Am o carte, „Zăvor de iarbă”, care este dedicată părinților mei și mai cu seamă mamei mele, care rămăsese cumva în grija mea, deși mai mult ea avea grijă de mine. În ultima vară când am fost la Țuțulești, mama îmi spunea ce greu o să-mi fie când nu va mai fi nici ea să deschid zăvorul de la poartă, „adică zăvorul de iarbă” crescută în curtea pustie. Sunt convinsă că la Țuțuleștii noștri a fost lupta de la Rovine, pentru că toponimia de acolo păstrează denumiri precum: Pădurile Roșii, Rovina Mică, Rovina Mare, Tufele Roșii, pădurile sunt traversate de Drumul Omorului, iar nu departe este Puțul Bejenarului și un eleșteu din zonă este numit Balta lui Baiazid. Istoricii spun că nu avem dreptate să credem că pe aici a fost faimoasa bătălie de la Rovine, dar să ne spună ei de ce avem aceste toponimii? O mână de oameni din Țuțulești am scos o revistă, „Fiii Rovinelor”, care a ajuns la numărul 10 și punem la dispoziția cercetătorilor datele pe care le avem. Nici nu știam cât de bogată sunt că m-am născut într-un loc încărcat de istorie. Iar când se întâmplă așa, ești dator vieții cu o mărturie.

O mărturie este antologia dvs. a poeziilor scrise în închisori, pe care le-ați adunat și le-ați tradus în limba franceză. Cum ați ajuns la această literatură?

În 1990 a venit la mine domnul Aurel Dragodan cu un vraf de cărți cu poezii ale închisorilor, apărute pe la tot felul de edituri mărunte, și mi-a zis: „Doamna Romanescu, nu vreți să selectați ceva și să traduceți vreo două-trei?” Nu știam despre ce era vorba. Când am văzut, am spus că traduc tot ce mi se pliază mie pe suflet, în așa fel încât să iasă un întreg tablou al ororii, oroarea aceea care a știut să facă poezie...

Eu am învățat pe de rost toată poezia închisorilor pe care am tradus-o în franceză. Și de câte ori vorbesc despre această poezie, lumea mă întreabă de ce am învățat-o. Le răspund: Nu știu, cred că ea în primul rând s-a așezat în mintea mea și în al doilea rând am învățat-o și eu în mod conștient, în ideea că, dacă ne lovește o amnezie generală la nivel de națiune română și mai rămân eu singură care pot depune mărturie, să știu ce am de spus. Am început să traduc în 1993 și am încheiat în 2012, când a apărut cartea cu titlul „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils, ceux qui n'existent plus?”. Cineva mi-a spus că poate e cel mai frumos monument care s-a ridicat în cuvânt poeziei din închisorile comuniste și m-am bucurat.

V-a fost greu să traduceți toate acele trăiri din închisoare?

Când am tradus fiecare poem făceam un exercițiu foarte ciudat și foarte grav, de transpunere cu totul în sufletul celuilalt, ca și când eram în închisoare, acolo. Ulterior, de mai multe ori, ducându-mă prin școlile din țară, când le-am vorbit elevilor despre poezia închisorilor, veneau foarte blazați la început. Iar ne vorbiți despre niște bătrâni?... Îmi mai spuneau: Da, dar unii dintre ei, când au ieșit, au colaborat cu Securitatea... Și le-am spus că vreau să le vorbesc despre niște tineri, copii elevi ca ei, studenți frumoși și deștepți, care au înfundat pușcăriile comuniste. Odată, eram chiar la Pitești, și simțeam că mă ajutau foarte mult chiar cei care suferiseră acolo. Parcă fiecare mă îndemna: Spune și despre mine ceva! Și le vorbeam elevilor de azi despre tinerii din pușcării. Iar când am început să le recit și să le povestesc despre chinurile acelor oameni nevinovați, blazații care veniseră mestecând gumă, la sfârșitul întâlnirii, aveau ochii plini de lacrimi. Cum adică, le mai spuneam eu, au făcut 20 de ani de închisoare unii dintre ei, și nu mai puteau de nerăbdare când au ieșit să dea mâna cu doamna Securitate? Și le recitam: „Voi n-ați fost cu noi în celule/ Ca să știți ce e lumea de bezne/ Cu gheare de fiare, cu guri nesătule,/ Voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,/ Strivit de cătușe la glezne// Voi nu ştiți în crunta-nchisoare/ Cum minte speranţa și visul,/ Când ușile grele se-nchid în zăvoare,/ Și-n teamă de groaznica lui încleştare/ Pe sine se vinde învinsul”. Iar la final a fost ceva dumnezeiesc, când le-am recitat: „Ne vom întoarce-ntr-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat/ Vor fi amurguri aurii/ Cum au mai fost când am plecat// Ne vom întoarce neapărat,/ Cum apele se-ntorc din nori”. În momentul acela s-a despicat cerul și a intrat soarele în clasă. Ați văzut? S-au întors. De aia sunteți voi aici, copii...

A avut o însemnătate în drumul dvs. spre poezia închisorilor faptul că v-ați născut acolo, lângă Pitești?

Nu știam atunci absolut nimic despre ororile care se petreceau în închisoarea de la Pitești. În vremea aceea eram elevă la Liceul „Nicolae Bălcescu”... Dar nu știam de acele orori.

Cum de ați ajuns profesoară de franceză și nu de rusă, cum era moda epocii?

Din clasa a treia am învățat limba rusă, mai cântând, mai necântând, și muzica lor era frumoasă, literatura, filmele îmi plăceau, deși nu pricepeam de ce mama ofta atât de tare când o întrebam de ce tata nu vine acasă.

Unde era?

La închisoare.

Povestiți-ne!

Asta e minunea cea mare: când a venit acasă, și mut dacă ar fi fost, n-ar fi tăcut atât de mult zile întregi. Dacă îndrăzneai să-l întrebi ceva, să-i spui: „Tată, poate ai nevoie de ceva, poate o fi fost greu pe unde ai fost”, el se retrăgea, aprindea repede o țigară și nu spunea absolut nimic. Niciodată nu a vorbit nimic despre ce a pătimit acolo. Atât de cumplită era teroarea, încât a vrut să ne păzească pe noi. Fusese închis pentru că aveam mai mult pământ decât era permis și pentru că tata fusese primar din partea Partidului Țărănesc. Îmi pare rău, despre tata și „universitățile” lui nu vă pot spune mare lucru, pentru că nu ne-a povestit. Se numea Gheorghe Teodorescu. Ne spunea însă despre război, fusese în Est, până la Cotul Donului și a scăpat cu viață. De acolo ne povestea. A stat numai un an și jumătate, pe lângă un Ion Constantin Mărăcineanu care a stat 24 de ani și un Aurel Dragodan care a făcut 23 de ani de pușcărie, tata fusese mai norocos.

Îmi dau seama cum comuniștii au distrus nu doar personalitățile cele mai relevante ale țării, ci pe oricine ar fi avut o cât de mică influență în popor.

Așa e. Au distrus orice om care reprezenta pentru România o moralitate, țăranul care avea credința lui, biserica și dragostea de pământ, învățătorul care avea dorința de a lumina pe copilul țăranilor. Pentru că atunci toată lumea a avut o dorință de a-i împinge pe copiii lor cu o treaptă mai sus.

Să revenim la franceză...

La liceu am început să învăț franceza, ca a doua limbă străină, care suna într-un fel aparte. Datorez dragostea mea pentru franceză profesorului minunat, Jean Steriopol. Cu toate acestea, inițial, am dat la facultatea de rusă, la Institutul „Maxim Gorki”, dar m-au chemat să-mi iau dosarul, nu era curat, cu tata care făcuse închisoare... Eram dușman al poporului. Dar când mă gândeam ce să fac, cu dosarul în brațe plângând, am văzut un afiș în tramvai: se mai depuneau dosare la facultatea de franceză-rusă până a doua zi. M-am dus acolo direct. Am intrat cu bursă și m-am întors acasă fericită.

Ce metodă foloseați la clasă ca să-i stimulați pe elevi să citească?

Le povesteam până la un loc despre o temă, o carte, un autor, mă opream și le ziceam că urmarea o descoperă ei singuri. Bibliotecara îmi spunea: „Doamnă, despre ce le-ați mai spus astăzi? Au venit buluc să împrumute cartea cutare”. Copiii nu trebuie obligați să citească, trebuie stimulați, făcuţi curioși. Am predat la Liceul „Tudor Vladimirescu”. La început am predat la o școală din Colentina, care era așa de frumoasă, avea sobe de teracotă. Odată, profesor de serviciu fiind, vin copiii la mine: „Doamna, Nicolae a sărit de la geam!” Un elev-problemă. Săracul de el, nu avea părinți, avea frustrările acelea de copil neiubit. Peste noapte ninsese, zăpada era mare, iar el a făcut pariu că sare de la etajul doi. Și a sărit. Mă și vedeam cu miliția pe cap... Ajung la el, Nicolae, în zăpadă până la gât. Poți să vorbești? Da, dar nu pot să ies... Era ca un tirbușon. N-a pățit absolut nimic. Peste ani, mă trezesc odată la liceu că mă caută un tânăr domn. Era Nicolae, care ieșise din armată. „Doamna profesoară, am luat primul salariu, am venit să vă mulțumesc!” M-a emoționat, avea în brațe un buchet imens de flori de câmp și pe buchet era un parfum. Ajunsese muncitor pe undeva. Astea sunt minunile de a fi profesor, că undeva, cândva, un elev te pomenește frumos.

Cum apare în poezia pe care o scrieți sentimentul religios?

Nimic nu e căutat. Am o carte, „Dialog”, este chiar un dialog cu Dumnezeirea. Este o poezie de introspecție, de frământare interioară. Pe lumea asta sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri, iar poezia este o reformulare permanentă a întrebărilor din noi, uneori nici nu mai așteptăm răspunsul, ne mulțumim că am pus întrebarea. Răspunsul este undeva intuit, nici nu trebuie să-l dai tu, ca autor. Cititorul chiar asta face, îl dă după în felul lui. Poezia este nada pe care poetul o trimite, văzând că mai sunt și alții care se întreabă ca el.

Poezia ca o viață de om

Paula Romanescu s-a născut la 20 octombrie 1942 în localitatea Ţuţuleşti, judeţul Argeş. Este licenţiată a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Limbi Romanice şi Clasice (1997) şi a L'Academie Européene des Sciences, des Lettres et des Arts Paris - Sorbonne (Franţa). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a fost recompensată cu distincţia Meritul Cultural în Grad de Cavaler. Volume (selectiv): „Et si l'amour raison?” (2016), „Întâmplarea ca o viaţă de om” (2014), „Poeme” (2013), „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils, ceux qui n'existent plus?” - antologie din poezia închisorilor (2012); „Zăvor de iarbă/ Verrou d'herb” (I-II, 2012), „101 Poeme” (2011), „Ecoul umbrelor/ L'écho des ombres” (2011), „Dar noi, iubire, noi?/ Mais nous, mon âme, nous?” (2007), „Însorit regat/ Ensoléille empire” (2004), „Cugetări/ Pensées” (2001), „Haiga” (1998), „Dialog/ Dialogue” (1998-2006), „Chant à la francophonie” (casetă audio, voce Liana Lungu, 12 cântece în limba franceză pe versuri de Eminescu, Blaga, M.K.P., P. Romanescu, 1998), „Sens” (1997), „Hypocrite poète, mon semblable, mon frère” (1995) şi „Avril de ma jeunesse en fleur” (1993). Are numeroase traduceri din/în limba franceză (în volum).