Cu tâmpla rezemată de-o adiere de vânt

Mama stătea pe prispa casei și pieptăna cu privirea depărtările. Ochii ei acum umbroși de atâtea imagini văzute și răsvăzute se odihneau în lumina soarelui de mai. Îngerii coborâseră, în taină, pe crengile merilor și-i binecuvântaseră cu o înflorire roditoare. În graba lor, mai pierduseră o mulțime de flori prin iarbă. Privirea mamei aduna toate florile, merii, iarba și cerul, le punea într-o batistă pe care o înnoda cu dragoste și-o vâra în sân ca pe-o comoară.

Își ținea mâinile ostenite de atâta trebăluit de-a lungul vremii în poală. Acolo își adunase, întru păstrare, truda ei știută doar de ea și de timpul mereu grăbit.

Fusese tare pricepută la tors, țesut, cusut și croșetat. Atunci mâinile-i erau păsări în zbor, ce nu cunoșteau odihna. Îmi amintesc cum cosea cu migală fețe de mese cu flori, ce păreau adunate de pe câmp și așezate pe pânza albă cu atâta îndemânare, de parcă avusese grijă să păstreze nu numai coloritul viu al florilor, dar și mireasma lor. Pe peretele odăii unde locuia, deasupra patului, era un covor cu maci cusut de mâinile neobosite ale mamei aflate mereu în goană după frumos. Petalele fragile ale macilor se adunau în niște cupe fermecate în care se prăvălise lumina soarelui. Acestea se ridicau pe lujerul înalt al florii străjuit de frunzulițele verzi. Odată cu ele se ridica și privirea fermă a mamei care nu admitea abaterea de la drumul drept al vieții cu norme morale păzite cu sfințenie.

Într-o vară potopită de soare și de mireasma fânului proaspăt cosit, mama mi-a făcut un cadou neașteptat, cel mai frumos costum național pe care-l purtase în tinerețe. Îl port cu mare drag oricând. Este ca și cum m-aș îmbrăca în zi de sărbătoare cu tinerețea mamei mele și aș duce mai departe povestea vieții ei. Fota este brodată cu trandafiri, iar ia cusută de mama în nopți târzii pare ruptă din cer. Are un model cu frunze albastre pe care sunt prinse mărgele aurii. Razele soarelui parcă se așază discret în țesătură. Ceea ce-i dă un farmec deosebit iei sunt șabacele orizontale și verticale de pe mânecă, o adevărată dantelărie realizată cu măiestria unui bijutier iscusit!

Mă uit prin ocheanul vremii și zăresc perdelele croșetate de mama la ferestrele casei. Prin ele se strecoară lumina blândă a soarelui, ca și cum ar mângâia mâinile făuritoare de atâtea minunății.

Ea știa cel mai bine să facă din noapte zi pentru a-i pune casei cele mai frumoase straie care să bucure pe cei ce o locuiau. Apoi își rotea privirea în curte, în grădină, în livadă sau pe câmp și începea munca. Învățase de mică să țină coarnele plugului, să mânuiască sapa, furca și coasa, alerga pe câmpurile înflorite strângând fânul în căpițe. Toată grija și iubirea pentru cei trei copii le urcase în coarnele furcii de strâns fân odată cu iarba și florile de câmp ca să fie mai aproape de cer și să-i aducă lui Dumnezeu un prinos de recunoștință pentru tot ce avea: o familie frumoasă, un bărbat harnic și priceput și muncă din belșug, după placul inimii.

Palmele ei asprite de vânt și bătătorite de trudă au fost leagăn și mângâiere pentru copii, nepoți și strănepoți. Trei generații au lunecat pe firul timpului înspre inima ei și le-a îmbră­țișat cu multă căldură, așa cum strânge în brațe vara toate câmpurile, livezile și pădurile pentru a le dărui bucuria deplină a rodirii.

Îi plăcea mult să toarcă. Își punea furca-n brâu și prin degetele ei trecea firul lung și subțire rupt din caierul alb de lână, în timp ce focul din sobă își spunea povestea lui, iar lumina lămpii desena umbre ciudate pe pereții odăii. Vorbea în șoaptă cu Maica Domnului să-i privegheze pruncii cufundați într-un somn adânc. Și Maica cea Sfântă îi asculta ruga și-i ocrotea casa și pe cei dragi.

Fusul se învârtea necontenit și odată cu el și anii se prindeau într-o rotire năucitoare. Albeața firului de lână tors se mutase în părul ei cârlionțat. Acum stătea pe prispă și torcea numai cu gândul. Degetele n-o mai ascultau, caierul se sfârșise. Privirea ei nu mai putea cuprinde lumina soarelui pogorâtă pe ramurile pomilor înfloriți. Simțea cum se apropie, încet- încet, înserarea peste gânduri, peste pleoape. Soarele era înghițit de întuneric.

Cu pași anevoioși, împovărați de amintiri, s-a desprins de vremurile de odinioară și s-a întors în odaie. Ea se împuținase la trup, iar odaia se lungise spre drum și se lățise spre grădină. I se părea că pereții hotărâseră, de capul lor, să facă mai mult loc singurătății, care-i ținea tovărășie și pusese stăpânire pe toate ungherele.

Doar bătăile inimii mele răsunau, încercând să umple pustiul încăperii și să-i adune gândurile răvășite și mereu întoarse spre cei plecați, fie chemați la Domnul, fie chemați de îndatoririle vieții.

Știam că dorul de ei nu are alinare, dar încercam să-i alung îngândurarea și tristețea.

În ceasul de taină, când noaptea acoperise satul întreg, casa, odaia și grădina, mama începuse să viseze că torcea ultimul caier de lână albă și-l depăna de pe fus pe un ghem de lumină. Se făcea că ajunsese la porțile cerului și-i deschisese Maica cea Sfântă. Se gândise să nu meargă acolo cu mâna goală și luase cu ea furca, fusul și ghemul. Din ghemul acela se prelinge mereu, în sufletul meu, câte un fir de lumină. El leagă odaia de jos de pe pământ de cea din cer. De acolo, de sus, ajunge la mine mângâierea ei atunci când stau cu tâmpla rezemată de-o adiere de vânt, așteptând-o pe prispa casei. Pesemne că tare multe caiere are de tors acolo, la porțile cerului, că a uitat să se întoarcă, iar eu o aștept cu înfrigurare să coboare măcar pentru o clipă și să mă întrebe de ce am rămas cu tâmpla rezemată de-o adiere de vânt.

(Mihaela Suciu)