„Cultura e ca o stâncă, ea rezistă dacă e autentică“

Pentru scriitorul Tudor Nedelcea, a face cultură pare să fie echivalent cu a respira. S-a bucurat de prietenia unor mari personalități, iar la rândul său, a cultivat aceeași prietenie. Opera sa are un loc aparte în istoria culturii noastre, fiind un apreciat om al literei și un susținător al valorilor autentice ortodoxe.

Domnule Tudor Nedelcea, sunteţi un cunoscut eminescolog, v-aţi îmbolnăvit de „eminescianită”, după cum aţi afirmat chiar dvs. Cum vă explicaţi faptul că Mihai Eminescu nu devine un subiect epuizabil odată cu trecerea vremii, cu atât mai mult cu cât au fost atât de mulţi cercetători care i-au studiat opera şi viaţa?
Tudor Nedelcea: Acesta este unul din atributele geniului şi al mitului lucrător, creativ: să fie inepuizabil, să fie interpretat şi redescoperit în diverse epoci şi regimuri, de persoane cu diverse preocupări sau de vârste diferite. Cu atât mai mult în cazul lui Eminescu, care, abia acum, în zilele noastre, se înfăţişează publicului cititor şi cercetătorilor în întreaga sa complexitate, datorită apariţiei integrale a creaţiei sale, în special publicistica (cca 15.000 pagini), în ediţie academică, ştiinţifică, la Editura Academiei Române sau în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonată de acad. Eugen Simion.

În Basarabia, o asemenea ediţie a apărut graţie acad. Mihai Cimpoi. Este incredibil câte domenii de activitate a abordat Eminescu, unele prefigurându‑le prioritar, precum sociologia, fizica cuantică, etnopsihologia ş.a. Şi în domeniul teologiei, autorul Luceafărului uimeşte prin informarea şi acumularea cunoştinţelor de istoria religiilor şi de doctrină religioasă. Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă a vremii sale, el şi‑a format o dogmatică personală - chiar dacă nu şi‑a expus‑o într‑un sistem bine conturat - despre: Dumnezeu şi creaţia divină, hristologie, mariologie, angelologie, viaţă şi moarte. Era un om religios în sensul profund al cuvântului. Iată ce găsim în manuscrisele sale: Dumnezeu şi adevărul sunt identici (m. 2267); Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre de putem suporta durerea (m. 2275 B); Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului (m. 2255); Stăpân e cel care n‑are [alt] stăpân decât [cel] pe care şi l‑a pus el singur: Dumnezeu (m. 2267) etc. Este prima personalitate românească care a demonstrat că Biserica noastră Ortodoxă „nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”. Despre ediţia a II‑a a cărţii noastre, Eminescu şi cugetarea sacră (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000), vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, a apreciat: „autorul afirmă lucruri extraordinare din punct de vedere creştinesc şi canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoştea atât de bine şi îşi exprimase corect gândurile”.

Eminescu este un subiect inepuizabil, abordat de specialişti din varii domenii de activitate, în ciuda detractorilor săi, pe care comunitatea umană i‑a aruncat/ îi aruncă la coşul de gunoi al istoriei.

 Sunteţi un om legat de valorile credinţei ortodoxe, adesea aţi susţinut ideea construirii unei catedrale reprezentative a neamului nostru, aşa cum Mihai Eminescu o susţinea la vremea lui. Nu v‑aţi atras antipatii cu această raportare?

Sunt născut, crescut şi educat de părinţii mei în litera şi spiritul credinţei creştin‑ortodoxe şi aşa mă voi manifesta până la sfârşitul vieţii mele pământene. Este temeiul pentru care preamăresc virtuţile Bisericii noastre strămoşeşti, care a fost, de‑a lungul istoriei, alături de neam şi s‑a manifestat ecumenic, îi proslăvesc pe oamenii Bisericii, pe toţi creatorii inspiraţi de spiritul creştin. Am susţinut din capul locului construirea Catedralei Mântuirii Neamului, pe care o găsea absolut necesară şi Eminescu, am fost şi în comisia consultativă pentru realizarea acestui proiect, apoi, în Adunarea Naţională Bisericească şi Consiliul Naţional Bisericesc, care a hotărât construirea acestui locaş sfânt. Cunosc, din păcate, oponenţa agresivă a fostului primar general al Capitalei faţă de acest proiect pentru simplul fapt că patriarhul n‑a vrut să numească mitropolit pe un om de‑al său. România este singura ţară ortodoxă care nu are un asemenea locaş, la nivelul unei catedrale, spre disperarea conaţionalilor noştri trăitori în Rusia, Serbia, Bulgaria. Antipatiile unor indivizi nu mă sperie, pentru că sunt aceiaşi autoreprezentanţi ai aşa‑zisei „societăţi civile” (în realitate, Biserica Ortodoxă Română reprezintă adevărata societate civilă), sterpi sufleteşte, care se opun predării religiei în şcoli, militează pentru căsătoria între homosexuali în numele apărării drepturilor unor minorităţi (urmează legiferarea zoofiliei în opinia acestora!?). Preceptele biblice nu sunt pe placul adepţilor „New‑Age”‑ului.

 Care sunt amintirile şi satisfacţiile la care ţineţi cel mai mult referitoare la diversele întâlniri pe care le‑aţi avut cu diverse personalităţi ale Bisericii noastre?

Întâlnirile mele cu aceste personalităţi bisericeşti au fost decisive şi copleşitoare. Dumnezeu mi‑a îndreptat paşii în această direcţie. La facultate, am fost coleg (şi de cameră, timp de doi ani) cu Gheorghe Calciu, abia ieşit din închisoare. El mi‑a făcut o adevărată educaţie şi cultură religioasă. De la cămin până la cantină, cale de patru staţii, în Drumul Taberei, mă seminariza asupra cărţilor sau subiectelor date spre studiu. Am avut o corespondenţă cu părintele Calciu cât a fost în SUA şi am rămas prieteni până la trecerea sa la Domnul. Apoi, în 1970, l‑am cunoscut pe călugărul Nestor Vornicescu Severineanu, Episcop‑vicar la Craiova, care m‑a protejat părinteşte în cele mai delicate momente ale vieţii, am purtat foarte multe discuţii cu Înaltpreasfinţia Sa. A fost fratele meu mai mare, de la care am avut ce învăţa. Prin dânsul, l‑am cunoscut, în 1985, pe marele poet creştin Ioan Alexandru, cu care am legat o strânsă prietenie şi care m‑a învăţat cum să mă rog în biserică şi multe alte taine. În anii 1988‑1989, IPS Nestor mi‑a dat să redactez, în secret, lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae, Studii teologice (în secret, pentru că Departamentul Cultelor nu‑l aprecia pe celebrul teolog). După Revoluţie, l‑am cunoscut personal, i‑am editat (fiind atunci redactor‑şef) o lucrare excepţională, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, pe care am lansat‑o la primul Târg Internaţional de Carte de la Bucureşti (1991). Cuvinte de evlavie am avut pentru foştii mitropoliţi Anania, Plămădeală şi Nicolae, pentru Episcopul Râmnicului Gherasim, şi am pentru IPS Teofan, PS Nicodim, PS Gurie, PS Vincenţiu, PS Varsanufie, stareţul Ioachim Pârvulescu, preoţii N. State‑Burluşi, Buburuz etc. Dar corolarul acestor personalităţi a fost (şi este şi acum pentru mine) Patriarhul Teoctist, personalitate cu un rol decisiv în destinele Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ale ţării noastre.

 Aţi fost mai mulţi ani coleg la Editura Scrisul Românesc cu Marin Sorescu. Povestiţi‑ne cum era ca om? Ce calităţi aţi admirat la el?

Marin Sorescu a fost directorul Editurii Scrisul Românesc (1990‑1996), eu fiindu‑i subaltern. Avea, într‑adevăr, geniu. Era introvertit, timid. Sub modestia sa de sorginte ţărănească, era un Om, drept, cu drag de Dumnezeu (a reparat, cu ajutorul lui IPS Nestor, biserica din satul său natal, Bulzeşti), un om ce‑şi iubea sincer confratele, chiar şi pe cei care i‑au făcut mult rău (şi nu sunt puţini), trei scriitori reclamându‑l Academiei Suedeze spre a‑l deposeda de Premiul Nobel, pe care‑l merita pe deplin. A fost poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, traducător, pictor. Îşi iubea cu sinceritate ţara, valorile cultural‑naţionale, pe creatorii acestora. Ca ministru al culturii, auzind că la Târgu Jiu vântul şi viscolul au doborât un copac pe un scaun din Ansamblul „Brâncuşi”, a plecat imediat în Gorj, pe o vreme total nefavorabilă, spre a lua măsurile de vigoare. Avea mult umor, preţuia ţăranul, de la care a cules atâtea întâmplări pentru ciclul La Lilieci. Merita mai multă consideraţie din partea confraţilor (a fost nevoit să‑şi dea demisia din Uniunea Scriitorilor).

 Ce alte prietenii literare aţi mai legat de‑a lungul anilor?

Viaţa m‑a răsplătit (deşi am avut numeroase necazuri) cu prietenia unor mari scriitori, pe care i‑am evocat în cartea mea, Simple crâmpeie de viaţă (Craiova, Editura MJM, 2015): Ilie Purcaru, Mihai Pelin, Grigore Tr. Pop, N. Gheran, Nichita Stănescu, I.D. Sîrbu, Dan Simonescu, C. Dima‑Drăgan, Barbu Theodorescu, Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Mihai Ungheanu, Al. Piru, Ioan Alexandru, Fănuş Neagu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Adrian Păunescu, Victor Crăciun, Eugen Doga, Viorel Cosma, Dan Zamfirescu, Eugen Simion etc. De la toţi am avut/am de învăţat.

 Ce vă atrage atenţia în mod deosebit la generaţiile de scriitori consacraţi după 1980?

Scriitorii postdecembrişti încă nu s‑au afirmat plenar. Au tot timpul înainte. Sunt mulţi scriitori, se tipăreşte foarte mult, apar multe reviste literare, dar calitatea scriiturii încă se lasă aşteptată.

 Având în vedere toate schimbările sociale, tehnologice, ale mentalităţilor şi chiar ale psihicului uman corelat cu acestea, încotro credeţi că se îndreaptă cultura?

S‑a mai vorbit de o criză a culturii, a cărţii în special, şi în trecut. Liviu Rebreanu scria în 1923: „Printre atâtea crize ce bântuie în ţară, criza aceasta a cărţii româneşti e poate cea mai îngrijorătoare, fiindcă efectele ei, mai puţin simţite azi, se vor răzbuna în viitor”. N‑a fost aşa, dar e bine că celebrul scriitor a tras semnalul de alarmă, pentru că perioada culturală interbelică este comparabilă cu generaţia „Junimea” sau a anilor ’60 postbelici. Cultura este ca o stâncă: oricâte valuri, unele năpraznice, ar bate în ea, ea rezistă dacă e autentică. Cred că şi cartea şi revista tipărită vor rezista sau coexista cu publicaţiile electronice. Galaxia Gutenberg va merge la pas cu Galaxia Marconi.

Ce aveţi pe masa de lucru acum?

Scriu săptămânal pentru „Flacăra lui Adrian Păunescu” articole pe care le reunesc în volum sub titlul Printre cărţi şi oameni. Am ca temă de cercetare la Institutul de Cercetări Socio‑Umane „C.S. Nicolaescu‑Plopşor” Craiova al Academiei Române, Biserica şi societatea. Apoi, scriu diverse studii, cronici literare pentru reviste din ţară şi din străinătate. Dumnezeu să mă sprijine cu sănătate, că pe masa de lucru aşteaptă multe subiecte!

O viață dedicată culturii

S-a născut la 23 martie 1945, în satul Valea Ursului, comuna Tâmna, judeţul Mehedinţi. Este critic, prozator, editor, istoric literar. A frecventat cursurile Liceului Traian din Drobeta-Turnu Severin (1959-1963), iar la Bucureşti a făcut mai întâi studii de biblioteconomie în cadrul Institutului Pedagogic (1964-1967). Apoi a urmat Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti (1967-1971), unde a susţinut, în 1983, teza de doctorat „Geneza ideilor social-politice şi filozofice în literatura română veche”. A lucrat la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” (1969-1970), apoi ca arhivist la Arhivele Statului din Craiova (1970-1972), lector la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (1972-1974), director la Biblioteca „Aman” (1974-1975), bibliotecar la aceeaşi instituţie (1985-1988), redactor şi redactor-şef la Editura Scrisul Românesc (1988-1997), cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova al Academiei Române din 1999. În paralel, a fost cadru universitar (1996-1999), a înfiinţat şi a condus Fundaţia Scrisul Românesc.
Este vicepreşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, membru în Comitetul Director al Congresului Spiritualităţii Româneşti; a fost consilier în Adunarea Naţională Bisericească şi în Consiliul Naţional Bisericesc în (1990-2008) din cadrul Patriarhiei Române; membru al Cercului Academic Internaţional „Mihai Eminescu”, de la Chişinău; preşedinte al Centrului de Studii şi Cercetări pentru Comunităţilor de Români din Balcani. A primit numeroase premii de-a lungul vremii, iar recent, Diploma și medalia omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur“ din partea Patriarhiei Române.
A publicat 40 de cărți. A prefațat și a scris studii introductive la peste 60 de cărți.