Cuvinte însufleţite

Când îmi fuge privirea pe cuvintele scrise de poetul Liviu Ioan Stoiciu, ele îmi apar alcătuiri vii, fiinţe întrupate în chip natural, la modul poetic. Măruntele lucruri pe care le atinge, cu un fel de ritual, o face într-o ordine, cu un gest de sfinţenie, cum ar atinge ceva însufleţit. E aici o încetinire a trecerii, făcând loc altui timp pe care îl dăruieşte cititorului. Exactitate şi solemnitate, în stare primară, genuină, lucrurile, precum cuvintele din poemele ingenue. Îl văd cum deschide sufletul omului şi e uluit să constate că e ceva din trecut, uzat, perimat, dar, scriind, descriind, ne e dat să vedem ceva aerian, o figurare solemnă, o întruchipare a unui duh duios. Orice ar atinge, fie şi cu privirea, e tresărire de suflet.

Atent, foarte atent, e să nu tulbure cu nimic ceva care ne conţine. Toate acestea sunt compuse într-un portativ, al mişcărilor zilnice. Poemele sale epice, cinetice, homerice, în rostire primară, cum le-ai vedea întâia oară, nu pot fi nici pastişate, nici parodiate, întrucât ele sunt viaţa sa, sufletul său, imposibil de negociat. Când se hrăneşte, pâinea sa e cuvântul. Are mereu grijă să nu lase ceva neprimenit. Numai ermiţii reuşesc să practice asceza. Toată taina lor pare a fi ceva ascuns, numai că sufletul lor e neted. Aievea e pentru Lis poezia, o mărturisire agonică, fără rest. Duhul Cuvântului e potirul inimii sale. Puţini ajung să atingă o înălţime şi să coboare repede-repede treptele, în josul paginii, unde stau în aşteptare trimiteri şi urgenţe, în ascunzişul comorii, în infernul arderii şi al necontenirii. Avem puterea de a vedea focul, dar focul nu poate vedea: Ochiul vede cu ajutorul focului, dar focul nu vede. Verbul său poetic erupe, vulcanic, şi face să se topească piatra încinsă, până se cuminţeşte şi ne rămâne spre mirare craterul, crugul răstignirii fulgerului captiv, potolit cu toate apele primordiale, dintr-un timp fără timp şi fără măsură. Noi suntem fisura, arsura, arşiţa, cum o numeşte el. Până şi numele nostru e o rană, o rună a clipei.

Paradigma numelui

Mai întâi e numele, amprentă şi pecete, pe fruntea sa înscrise şi pe tâmpla părintească a iubirii. Treimică siglă, cu o singură vocală, i, de la verbul a fi. Fonem, în pronunţie franceză, înseamnă citesc, iar ca substantiv are înţeles de crin, simbol al purităţii. Admirăm deopotrivă acurateţea semnăturii, când scrii un autograf. Ultima e prima literă a numelui tău de familie, Stoiciu. De undeva, în biografia sa, răzbate un aer stoic, de îndurare cu răbdare a vremurilor potrivnice. Poemele sale homerice, în stare primară, sunt biografeme, cum ar fi rostite în taină, numai de el auzite. De la Ionică din Humuleşti până în Siliştea-Gumeşti, via Adjudu-Vechi, revelaţia cuvântului are puterea unei cunoaşteri, gravă și violentă, cu o cruzime aspră, încât calea de ieşire e una singură, iscusire prin rostire: auzire, ca rezonanţă a firii, şi vedere, ca sfâşiere a membranei protectoare. Eliberarea de cele părinteşti, de mame arhaice, protectoare, uitarea de cele pământeşti, sunt calea cea mai la îndemână de ieşire din anonimat, prin personificare, adică prin a da nume lucrurilor şi a învesti cu un chip numele anonime, comune. Nu-l atrage pitorescul unei înfăţişări, ci mişcarea interioară, întrevăzută doar cu ochii minţii. Poetului ingenuu i se confirmă, până la urmă, o prezenţă tainică, ascunsă prin nume comune, care i se arată doar lui, alcătuire vie.

O prozopopee

Atât de precis şi sigur pe sine, în mişcarea lui zilnică, cu acuitatea clipei, în cumpănire, şi îndemânare a lucrării, până nu-l surprinde vreo undă de melancolie, în descumpănire şi înclinare, pe cadranul orei, Lis e poetul care îşi urmează clipa, până uită şi urma îl întrece, lăsându-l pe gânduri. Uită ce-a vrut să spună şi nici ce cuvânt îi vine în gând, încotro se îndreaptă. Pare uituc, uitarea fiindu-i reazim de a o lua de la capăt. Şi, când ia de la capăt, capătul nu se mai termină. Ajunge până la el ca un ecou în surdină: O viaţă întreagă numai asta făcuse. Visase/ Să scrie! Să facă literatură./ Auzea mereu o voce interioară cu care vorbea. Dialoga. Monologa... un fel de personaj al lui/ Îngerul lui păzitor. Un titlu, de mai târziu, într-o altă carte, va fi definitoriu pentru întreaga sa creaţie poetică: Să aud minunile pe care le văd. În felul acesta abrupt, cu impulsuri interioare şi ritmuri trepidante, energia creativă ni se dezvăluie, până la detaliu, când ne aşteptăm mai puţin, ca un fractal, păstrând amprenta maternă a facerii. Prin puncte de suspensie, suspendă între paranteze ceea ce nu poate fi atins de cuvânt. Arta sa poetică e o prozopopee, una a înrudirii, între ceea ce ne scapă şi ceea ce nu poate fi surprins vreodată. O Iliadă în miniatură, cu scene şi tablouri în succesiune, cu suspendări şi ezitări, de la un poem la altul, fiecare figurare e surprinsă cu abilitate de bijutier şi precizie de ceasornicar. Aspiraţia sa nu tinde spre o cucerire a vreunui teritoriu necunoscut, ci e o lucrare zilnică, ziditoare, spre cunoaştere de sine. Lis citeşte chipul uman ca pe o amprentă a duhului răzbătător până la ultima cuantă, până la cea dintâi clipire a vieţii.

O disciplină nouă, poezia

Compunerea sa poetică are ceva din lucrarea divină a facerii lumii. Topeşte magma fierbinte a uniformului sau diformului, în forme expresive, dinamice, după ce le-a pus la încercare, prin proba de rezistenţă la uzura vorbirii. Cartea de poeme, recent premiată la Ipoteşti-Botoşani, poartă un titlu care defineşte toată arta sa poetică: Stricarea frumuseţii. Beţişorul de lemn de la fanion e acum putred. Frunzele viţei-de-vie ruginesc şi se ofilesc înainte de a rodi. Cantoniereasa toceşte ghimpii de trandafir ai bărbaţilor. Trenurile de marfă au vagoanele goale. Locomotiva e trasă pe o linie moartă. Nu e moartea. Moartea e perfectă, intactă. Nici închipuirea nu mai e rodnicie, ci doar aşa, o părere pe care ne-o facem despre ce ar fi fost cu putinţă. Şi, în timp ce admira şi contempla, deodată, îşi dă seama că de fapt pârâul, în loc să curgă spre largul eliberării, el curge îndărăt, înapoi, invers, spre izvoare. Chiar şi Adjudu-Vechi, ca nume propriu, apropiat, prin locuire, îşi pierde nimbul de altădată. Aici familiile nu locuiau într-un timp anume, ci locuiau într-un nume, până numele propriu a devenit acum un nume comun: adju­du-vechi. Lis recuperează şi recompune întregul, îi dă contur, cu prestanţă de bijutier şi circumstanţă de istorie sacră. Le dă glas, iar în urechea sa, ca o scoică, se aude prelung un vuiet, un huiet, ceva de demult şi atât de departe de noi, acum. Să vezi şi să cutezi a vedea ceva de care să te minunezi, cum litera s-ar magnetiza şi ar face să tresară cuvântul, să te restrângi în cuget şi în simţire, faţă de mecanica artei, care presupune migală şi îndemânare de ceasornic, arta cu mecanizmele ei ascunse. Să te laşi purtat de himere înaripate, de pe pământ în cer şi din cer pe pământ, să coboare îngeri cu ochi de sticlă transparenţi, cu orbite croite anume, cu mirezme de duh şi cu străpungeri săgetând văzduhul prăfuit al provinciei, al zonei în părăsire.

Fanionul e reperul unei treceri pentru a marca locuirea, în timp ce nu se mai termină odată marfarul cu prea multe roţi şi cu încordatul ceasului, seară de seară, gest mecanic al tatălui, înainte de culcare, cu arătătoare solare, cum litere indicatoare de sens, cuvintele au o rotire cosmică, în mintea lui necoruptă, antrenând galaxiile şi capetele întoarse ale florii-soarelui spre asfinţire.

Altfel despre Altceva

Tema centrală a creaţiei sale poetice e iubirea, între celelalte două, eterne, ale omului: viaţa şi moartea. Toate trei alcătuiesc un singur chip, arhechip al creaţiei divine şi arhetip al cunoaşterii senine, ceva care ne conţine, creaţia, pe înţelesul tuturor, prin cuvinte la îndemână, la purtător. Stilul său e inimitabil. Nici un actor nu ar putea să-i interpreteze textele. De fapt, poemele sale nu pot fi citite, ci doar auzite. Stilul său are acurateţea unei sentinţe şi cadenţa unui psalm. Prin cunoaştere poetică, ne apropiem mai discret de taina creaţiei. Poetul scutură cuvintele neroditoare, care au căzut în năvodul cu ochiuri mici, tot mai mici. Şi cuvintele, precum peştii, se zbat, captate, captivate, în auzul pustiit, pustiitor, mai încercând din răsputeri să facă un salt, de unde vor cădea litere moarte, pe firmamentul ardent al ispăşirii: silabisire literă cu literă, orbindu-ne, perindare de umbre, sunet cu sunet asurzindu-ne.

Practica scrisului şi interogaţia fascinantă

În cartea de debut abundă întrebările. Lumea întreabă, poetul se întreabă. Ne întâmpină o suită de tablouri înscrise unul în altul, cu înscenări dinamice. Dedicat fascinaţiei de a face ordine în stihia oarbă a vorbelor, povestașul homeric are la îndemână scutul protector al imaginaţiei, al terapiei prin surprindere: o să vă spun acum ce și cum se petrec întâmplările, într-o ordine firească. Vorbirea fără noimă e orbire, peroraţia fără temei e zădărnicie.

Trăirea până la capăt avea să se petreacă odată cu potolirea și limpezirea, dumirirea, într-un alt registru al scrierii, ridicat la putere, cuvântul ne apare laminat, iluminat, într-o  , întrupată în omul istoric, în golul unui veac rafinat. Stihia vertiginoasă și-a potolit înverșunarea, sfâșierile interioare și-au reglat ritmul agonic. Înnoite, chipurile ne apar transfigurate, sunetele s-au domolit prin focalizare, în ritm ruminat pe un portativ diafan. Uimirile primare sunt acum încântare, versete erudite, stihuri stăruitoare, într-un tărâm de dincolo de puterea de a ne imagina, fiind chiar noi, în interiorul unui ochi triadic, vedere, viziune.