Ștefan Scripcariu ICOANĂ În crucea cerului, steaua lacrimă de duh, fierbinte, din fânul din iesle, Pruncul întinde spre stea mânuțele Lui sfinte. Neclintiți, păstorii se leapădă de-ale zilei
Teatru: Debut de stagiune în forţă la Teatrul Mic: „Trei gemeni veneţieni”
Stagiunea teatrală a debutat la Teatrul Mic cu un spectacol pe care vi‑l recomand: „Trei gemeni veneţieni”, de Antonio Mattiuzzi Collalto, traducerea David Esrig, adaptarea, regia şi ilustrația muzicală Nona Ciobanu. În rolul... tripleţilor: Cristi Iacob. Premiera a fost un eveniment cu multe vedete. Adevărate. Pe scenă şi (mai ales) în sală.
Dacă cei trecuţi de prima tinereţe au senzaţia de déjà-vu, îi putem linişti: nu e doar o senzaţie, memoria nu le joacă feste. Acum mai bine de 40 de ani, în 1973, acelaşi reputat om de teatru, David Esrig, punea în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti această piesă, cu o distribuţie fabuloasă: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Popescu‑Bitănescu, Ileana Stana Ionescu, Simona Bondoc, Silvia Popovici, Damian Crâşmaru etc. Nu i‑aş numi nici monştri sacri, nici legende vii, nici mari domni ori doamne ale teatrului românesc, dar mă plec cu recunoştinţă în faţa lor. Spun doar că aceia rămaşi printre noi dintre marii artişti enumeraţi mai sus i‑au aplaudat la scenă deschisă, de astă dată din rolul de spectatori, pe talentaţii actori care s‑au dăruit cu totul acestui spectacol. Chapeau, doamnelor, chapeau, domnilor!
Poate vă întrebaţi cât succes mai poate să aibă, în epoca internetului, o piesă din commedia dellâarte. O piesă scrisă în secolul 18. Ce mai pot aduce nou Colombina, Pantalone, Scapino, Arlechino şi qui pro quo‑urile pe care le generează. Răspunsul este pe atât de simplu, pe cât poate părea de ciudat: mult, pentru că lumea în care trăim, fie ea reală sau virtuală, qui pro quo‑ul devine un modus vivendi. Uşile ţi se deschid larg sau ţi se‑nchid în nas. Cine e dincolo de ele? Poate nu recunoşti, dar te recunoşti în personajele lui Collato. Eşti când nobil, când servitor, când cumsecade, când cameleonic. Aşa cum viaţa te învaţă şi ţi‑o cere deseori. Teatrul e oglinda societăţii, nu?
Pe lângă emoţia reîntâlnirii cu actorii care dau viaţă personajelor şi cu un text plin de savoare, când luminile rampei s‑au stins şi ieşi în foaier, apoi în forfota străzilor, altă întrebare se insinuează în minte: Și totuşi, ce anume a făcut ca acest spectacol să aibă succes? Care e ingredientul‑minune ce l‑a făcut să semene cu un măr copt? Talentul? Dăruirea? Bucuria? Smerenia? Miracolul?... Îi voi spune, simplu, dragoste. Dragostea le incumbă pe toate. Şi se simte‑n tot şi‑n toate.
Vă invit să‑i (re)descoperiţi geniul lui Cristi Iacob, cel care se transformă cât ai clipi în cei trei gemeni. Asemănători, dar atât de diferiţi. Un carusel de răsturnări de situaţii şi stări contradictorii. „Mă bucur doar că suntem semeni,/ Cu fericiri, iluzii şi păcate;/ Iar pentru‑un ceas şi jumătate/ Să‑ncapă Lumea în Trei Gemeni//”, iată cum sună invitaţia semnată Cristi Iacob. Îl secondează o echipă de actori minunaţi: Tache Florescu (un Arlechino plin de haz), Simona Mihăescu (Argentina, picanta, frumoasa hangiţă), Oana Albu (Eleonora şi Scapino - excelentă în ambele roluri), Radu Zetu (de un umor contagios în Angelique şi Băiatul de la han), Avram Birău (un tată dedicat, Geronte) şi Iulian Bălţătescu (3 sau chiar 4 în 1 - Poliţistul, Comisarul, Grefierul, dar şi autorul decorului şi al light designului - şi toate îi ies de minune). Nu în ultimul rând, o tuşă măiestrită în ansamblul acestui show o aduce creatoarea costumelor, Doina Levintza.
Şi nu uitaţi: o acţiune plasată la Paris - cum altfel? -, oraşul dragostei, cu personaje italieneşti de acum câteva secole, are toate şansele să se numere printre preferinţele dvs. În Bucureşti, la Teatrul Mic.