Va trece și Crăciunul acesta cu o viteză amețitoare pe lângă noi, copleșindu‑ne cu toate bunătățile de sezon, după puterea fiecăruia, cu toate urările frumoase și pline de speranță într‑o lume mai bu
Despre mântuirea prin Poezie
Poezia este ca o vâltoare a conștiinței, acolo unde totul are sens profund, curgând în transcendental, iar omul rămâne conectat mereu la rădăcinile sale metafizice. Într-o așteptare sublimă, nădăjduitoare - Dumitru Ichim este un poet al ascensionalului absolut - gravitația este învinsă de un lirism cu rădăcini în cer. Așadar, nu există decât capilaritate diafană, dar într-o ardere de tot, o cale liturgică de restaurare ființială, de la sorbirea din prima luminândă și până la misterul cuprins în apa morților, în treizvorul și în veșnicia dată-n pârg.
În recentul volum, intitulat sugestiv Scaunul gol dintre noi, într-un excurs de ningere în sus, poetul reconstituie, printr-un filon liric, într-un dialog de sorginte buberiană, un acvifer tainic al natalului. După o clătire și oglindire orientală (Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer), apoi amerindiană (Din poezia naivă a lumii), se întoarce spre autohton, spre ascunsul de acasă, acel tărâm fermecat al neuitării - drumul care trece prin grâu întotdeauna duce acasă - și din portița inocenței, a ninsorii unui afectiv arhaic (a se privi atent, cu sufletul, și fotografia de pe copertă) ochește printr-un caleidoscop miraculos și ne poartă printr-un joc sublim spre inefabil și nebănuit: să jucăm cu toți copacii copilăriei/ce tăinuiesc spovedirile noastre, spre un miez de lume căruia nu-i caută des-cifrare, ci, printr-o nuntire blagiană, îi mărește taina: Și mi-i proaspăt gândul. Sensul mă-nfioară./Patru zări în mine înflorit-au crin./Strugur altădată - azi potir de vin./Simt a cincea strună prinsă la vioară.
Poetul este un maestru, un aurifaber al imprevizibilului artistic și ne propune un exercițiu de limpezire a sufletului, călăuzindu-ne spre frumusețe, într-un amplu joc de metafore, care șochează prin ingeniozitate și inovație. Mi-a atras atenția poezia intitulată A unsprezecea oră, ca o certificare a boieriei divine, care aduce bucurie chiar și acolo unde, aparent, nu mai există altă ieșire, totuși se găsește un prilej mediator: Cinci erau nebune.../Cinci înțelepte./Dar cea de a unsprezecea-/Fecioara -/se ruga Mirelui pentru toate zicând: Și ierbii/și crinului/și lunii/și stelelor/și soarelui fă-le un semn/din inima mea pentru tine/ca să le torn din candeli untdelemn.
Poeziile acestui volum, un dialog peste timp dintre Florina Bațu Ichim și Dumitru Ichim, sunt o nuntire revelatorie, Poemul fiind o șeherezadă lirică, un joc de-a cercul, de-a oglinda, joc cu funia: copacii mei din munte, copacii tăi din vale... dar poate n-auzim concentrice chemări.
Volumul de poezii Scaunul gol dintre noi, apărut la Editura Eikon din București, în anul 2023, debutează cu un grupaj de poezii de Florica Bațu Ichim, urmat de poeziile lui Dumitru Ichim, structurate pe următoarele capitole: Porțile muntelui, Tăcerile dintâi, Drumul lacrimii mele, Creanga de tei, Răzbunarea pădurilor, Ispita primei secunde, Capătul gândului și Floarea fântânilor, tot atâtea porți de intrare și de ieșire în măreția Poeziei, universuri care se închid și se deschid deopotrivă, dezvăluire prin ascundere, prin taina cercului și a spiralei: Suflă Doamne peste cercurile mele de var/să pot săruta în dimineața primăverii/urma piciorului Tău [...] în mine Ți-ai frânt inima în două/și ai împărțit-o cuvintelor,/Inima- Ou - prima silabă din Dumnezeu.
Sub o ninsoare lirică parcă eseniană, cu răsfrângeri luminoase de mesteacăn, într-o săniere a cuvântului viu, poetul Dumitru Ichim alcătuiește un joc metaforic sublim, într-un schimb de replici atemporal, în oglindiri de spirală, un joc retrospectiv fabulos, rememorare caleidoscopică și plăsmuire lirică meșteșugită, într-un cadru floral paradisiac și distilări de gând adânc, uneori regăsite în urciorul unei interogații: Unde-s eu,/unde Tu?/ Cine-a otrăvit cu nu/pe mireasa din izvoare?//[...] Când Te strig în ou de var/de ce-nvii în altă parte? (Oul aeoropagitic).
Un joc poetic revelator care implică un dialog neauzit, nemai-auzit, în care cuvintele devin păsări măiastre care parcurg un drum nemai-întâlnit, într-un zbor nelumesc: Oare-ai să vii la capătul gândului meu? (Dumitru) ... Când luna se leagănă în cais (Florica). O lume fără țărmure, fără timp într-o tânguire nostalgică: Am vrut să te ascund în cuvintele mele... [...] De ce-ai plecat din casa cu greieri și sulfină,/Când înflorește nalba povestea de lumină?
Peste cupola Poeziei se deschide bolta și nemărginirea Cuvântului. A locui în poem este o asumare a discreției lirice. Poetul are intuiția prilejului, acel kairos, fără de care cerul cuvântului ar fi gol. Este un exercițiu pentru neuitare a unei conștiințe lirice superioare pornită în aventura căutării luminii adevărate, a denegăsitului noician, a dorului după sărutul dintâi, cu suflare de viață.