Despre meseriile dispărute

„Ce vrei să te faci când vei fi mare? Și pe mine mă întrebau așa când eram mic. (...) Nu se poate să n-ai nici un răspuns! Trebuie să visezi. Nimeni nu vrea să aibă o meserie obișnuită. Toți ne dorim să fim excepționali. Noi, oamenii, ne dorim să zburăm la înălțime - și putem face asta și în meseria pe care ne-o alegem!” Acestea sunt cuvintele pe care ni le adresează scriitorul Mircea Stanciu nouă, cititorilor mici și mari, de pe coperta a patra a volumului „Cartea meseriilor dispărute”. Acestea sunt ca un fir roșu al acestei lucrări minunate, apărută în 2019, la Editura Frontiera, cu ilustrații de Diana Margareta Cepleanu, cu care, de altfel, a și debutat în lumea cărții ilustrate.

Ilustrațiile, atât alb-negru, cât şi color, oferă pe fiecare pagină un regal artistic, o plimbare de neuitat prin galeria unor meserii fascinante, care astăzi nu se mai întâlnesc ori au fost reinventate de lumea modernă.

Paginile frumoasei cărţi ne poartă prin lumea a douăsprezece meserii, pe care le şi descifrează în câte o sintagmă cuprinzătoare. Iată câteva: „Povestitor, cel ce dă sens vieții”, „Sacagiu, cel așteptat cu sete”, „Copist, cel ce urmează un model”, „Împărat, cel ce stăpânește cu pace”, „Vraci, cel ce dă leacuri amare”, „Învățător, cel ce lasă ucenici”, „Cioban, cel ce trăiește în armonie cu natura”, „Croitoraș, cel ce te exprimă”, „Singuraticul, cel care merge drept la țintă”.

Textul abundă în dulci cuvinte românești și în expresii pline de miez, pe nedrept date la o parte din folosința zilnică: pândă, ceată, ispravă, migală, năucit, meșter, copăiță de lemn, buricul târgului. Ne desfătăm cu nenumărate figuri de stil, care împodobesc fiecare dintre cele douăsprezece povești: metafore („Fluturaș al minții mele, pe ce te așezi, în acel lucru te şi prefaci!”), epitete („hainele vieții”), comparații (Singuraticul „e liber ca o pasăre care zboară sus”) și analogii, dar și cu multe explicații tehnice, adaptate vârstei copiilor cărora li se adresează (despre hârtie, fântâni sau împărați vestiți): „Cel care împărățește peste cele din lăuntrul său este, de fapt, împărat și peste cele din afară, fiindcă adevărata putere vine dinlăuntru”, spune în capitolul despre Împărat, cel ce stăpânește cu pace. „Adevăratul învățător este un om fascinant, care te atrage, îți ține atenția trează și nu te plictisește”, spune scriitorul despre Învățător, cel care lasă ucenici. Sau: „Oamenii, spre deosebire de animale, sunt singurele ființe care au nevoie de haine. Adică suntem singurii care au o goliciune de acoperit. Ca o rană care trebuie pansată”, aflăm din capitolul despre Croitoraș, cel care te exprimă.

Nu există cuvinte puse la întâmplare. Cred că în aceasta și constă frumusețea aparte a acestei cărți: în faptul că fiecare cuvânt și propo­ziție au sens, au greutate, au forță, iar comparațiile și paralelele au atâta profunzime, încât îți vine să le citești iar și iar, până le înveți pe dinafară. Nu întâmplător Singuraticul este lăsat la urmă. Cred că el este o esență a tot ceea ce a scris despre celelalte meserii, căci însuși scriitorul Mircea Stanciu, dacă ar fi fost să-și aleagă o meserie, ar fi fost, fără doar și poate, Singuraticul, după cum aflăm de pe ultima pagină a cărții, din cele câteva cuvinte despre autor și ilustratoare.

Scriitorul Mircea Stanciu nu mai este azi printre noi. A plecat prea devreme, să-și împlinească menirea în lumina Cea pururea neînserată, la întâlnirea cu Cuvântul Cel veșnic. Dar cartea lui, alături de prima apărută, „Cartea cuvintelor dispărute”, ne-a rămas să ne mângâie sufletele și mintea, ca un sacagiu care poate potoli nu numai setea de apă, ci și setea de atenție, de blândețe, de prietenie, de o vorbă bună, pentru toți cei care îi vor citi cu sete paginile.