Din nou despre „viața și opera” scriitorului V. Voiculescu

Prin succinta prezentare de mai jos intenționăm să atragem atenția cititorilor asupra unui tom elaborat, intitulat Viața și opera lui V. Voiculescu, semnat de Florentin Popescu, care a apărut recent (2024) la prestigioasa editură a Academiei și, desigur, mai cu deosebire, să readucem în atenție un mare scriitor, deopotrivă poet și prozator de referință pentru literatura română.

Pentru a prezenta însă volumul monografic, ar trebui mai întâi să reamintim că viața, dar mai ales opera lui Vasile Voiculescu i-a preocupat - în timp - pe mulți critici și istorici literari, ei publicând atât articole în reviste literare, cât și studii de largă amploare, Florentin Popescu apreciind îndeosebi pe cele îngrijite și prefațate de Roxana Sorescu. Se cuvine de asemenea să arătăm că „subiectul” Voiculescu nu este o noutate nici în preocupările lui Florentin Popescu, acesta publicând de-a lungul timpului mai multe studii pe această temă: Pe urmele lui Vasile Voiculescu, V. Voiculescu și lumea lui, V. Voiculescu la Pârscov, V. Voiculescu, contemporanul nostru, Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu (2000) și V. Voiculescu și contemporanii lui.

Structurată pe cele două capitole mari, anunțate încă din titlu, I - „Viața” și II - „Opera”, cartea pe care o propunem de data aceasta cititorilor se încheie cu o binevenită (și necesară!) „Addenda” și o cronologie intitulată „Remember”.

Fiind vorba despre un fost deținut al regimului comunist, Florentin Popescu face și o activitate de investigare a „dosarului Voiculescu”, a motivelor pentru care a fost arestat, demon­strând, pe lângă calitățile sale recunoscute de istoric literar, și pe aceea de cercetător atent în studierea unor aspecte care ar putea duce la înțelegerea nu numai a situației celui inculpat de regimul opresiv, dar și a situației generale a României în perioada respectivă. Astfel, amănuntele privind anii de detenție, considerarea sa ca „element dușmănos al clasei muncitoare din URSS”, precum și suferințele (fizice și psihice) de după eliberare trec, pentru cititor, dincolo de particular către generalul unei Românii în care opresorul își propusese distrugerea celor ce se opuneau regimului și a elitei intelectuale în mod special.

Partea a doua a volumului, firesc în ansamblul unei monografii, se referă la „Opera” lui Vasile Voiculescu, structurată și aceasta, didactic, pe genurile abordate de autor - Poezia, Proza, Dramaturgia, Publicistica -, închein­du-se cu „Considerații despre arta scriitorului”, urmate de Note și Bibliografie. O atenție deo­sebită se cuvine acordată „Notelor”, Florentin Popescu demonstrând și prin acestea o deosebită seriozitate în cercetare, ceea ce conduce, firesc, la o diversificată și bogată informație.

În prezentarea de față ne vom rezuma - din Partea a doua, intitulată „Opera” - numai la poezie, cu care, de altfel, începe capitolul, Voiculescu fiind cunoscut în primul rând ca poet în literatura noastră, cu atât mai mult cu cât a debutat (în 1916) cu volumul Poezii, iar ultimul - postum (Ultimele poeme închipuite ale lui William Shakespeare) - a fost o reală surpriză, deve­nind imediat în opinia tuturor comentatorilor - cum consemnează Florentin Popescu - „culmea desăvârșirii lirice la care a ajuns acest scriitor”.

Pe parcursul capitolului, o trecere în revistă a opiniilor celor mai mulți critici este așteptată și binevenită într-un studiu monografic. Întrebarea pe care o pune încă din „rezumatul” bazat pe principalele idei (acesta precedând capitolul) este dacă Sonetele sunt, „cum s-a vorbit și s-a scris, o creație cu cheie”. Pentru înțelegerea acestora face apel la noțiunea de isihie, citează din mărturii și analize asupra isihasmului voiculescian, printre ele și pe cea a lui Valeriu Anania, acesta concluzionând că sonetele „nu pot fi înțelese fără considerarea isihiei”.

Face apoi referire la cercul religios „Rugul Aprins” („la confluența isihiei cu doctrina rugului aprins, poetul Sonetelor află izvorul fermecat, dătător de viață fără de moarte și de tinerețe fără bătrânețe, ca-n basmele copilăriei”), care își avea „rădăcinile teoretice tot în Biblie”. Ceea ce consideră important este că Vasile Voiculescu „și-a redescoperit, prin credința în forța regeneratoare a spiritului, latente energii interioare, un flux creator tumultuos, fără precedent la scriitorii noștri”.

Exemplificările din volum apar firesc, autorul studiului observând că „teme, idei și, dacă nu imagini sau metafore, în orice caz un anume tip de construcție a versului din Sonete vin din mai vechile poezii voiculesciene”, în care se puteau observa „întregi insule și arhipelaguri de metafore care se așază, se structurează, se orânduiesc după legi și principii ascunse în adevărate continente, bine configurate”.

De la „filiația ideii ce a stat la baza scrierii lor” - unele „simple coincidențe” (ca cele două inițiale ale numelui ori genealogia comună - shakespeare = țepoiul), autorul subliniază și „o serie de situații, sentimente, gânduri și idei poetice apropiate de cele ale marelui poet elisabetan”.

Citând principalele opinii critice asupra Sonetelor, Florentin Popescu le ia drept călăuză în analiză, dar se și distanțează și își expune propriile opinii - ca în cazul în care îl contrazice pe Eugen Simion -, considerând că poezia Sonetelor nu stă numai în „patetismul rece și solemn, în ardoarea pe care Voiculescu o pune în a exprima formele unei iubiri spiritualizate”, ci în „mult mai mult: în însăși perfecțiunea sub care închide un univers misterios și fascinant, cu simboluri accesibile greu nein­i­țiaților”.

În final, autorul își pune întrebarea firească: „cât este și cât nu este Vasile Voiculescu original față de genialul său predecesor”. În analiză sunt evidențiate, în paralel, unele sonete, dar și idei, motive, figuri poetice, iar concluzia este că dialogul, în cazul lui Voiculescu, se poartă cu Divinitatea („Substratul cel mai adânc și cel mai solid al sonetelor voiculesciene stă în dialogul neîncetat al omului - poetului - cu Dumnezeu”).

 Amintind din nou opiniile altor critici, Florentin Popescu atrage atenția, în încheiere, asupra „siguranței și perfecțiunii versurilor, care dovedesc un îndelungat exercițiu și un meșteșug la care puțini reușesc să ajungă”. Întregul volum dezvăluie astfel „esențializarea, purificarea limbajului liric”.

Cu părere de rău că nu prezentăm conți­nutul integral al monografiei, fie și prin parțiala semnalare de mai sus se poate deduce, credem, că ceea ce întreprinde Florentin Popescu în acest amplu și documentat studiu este o nouă aprofundare a scrierilor voiculesciene. Volumul devine astfel un mijloc de intermediere între operă și cititor, de apropiere a acestei diverse și originale opere, fie chiar prin prezentarea succintă a subiectului (în cazul povestirilor sau al pieselor de teatru), prin precizarea surselor de inspirație, prin analiza mijloacelor de expresie, prin trimiteri la alte studii anterioare ori la documente mai puțin (sau deloc) cunoscute.

Viața și opera lui V. Voiculescu poate fi considerată astfel, fără rezerve, un model de studiu monografic, cu rolul de informare, dar și de a facilita accesul atât la opera unui mare scriitor român, cât și la viața acestuia.

Și astfel, aducând informații noi, bazate pe o amplă documentare, autorul monografiei pune din nou în lumină pe cel supranumit „Medicul fără arginți”, dar și „Poetul îngerilor”, cel despre care s-a scris că „se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit”.