Drumul spre centru, drumul spre Dumnezeu

Poezia lui Ignatie Grecu este, spune Alex Ștefănescu, „o poezie de in­spirație religioasă”, dar „poezie și nu imn sacerdotal”, subliniere nece­sară având în vedere faptul că poetul este protosinghel la Mănăstirea Cernica.

Starea poetică este atinsă de gra­ția inspirației, poetul fiind cupa/potirul care culege/adună picăturile de miere ale cuvintelor pentru a le metamorfoza în metaforă și simbol. Poetul Ignatie Grecu spune, astfel, ceva esențial despre lume, așa cum o vede el, care se deschide orizonturilor de dincolo de ce se vede.

Antologia O sută și una de poezii (editura Academiei Române, Bucu­rești, 2022) reunește poeziile în patru sec­țiuni: Mierla, poetul și stânjenelul tahigraf (Sonete cernicane), Poemele de sub stejar, Prin grădinile verzi ale inimii, Cântec pentru așezarea luminii și o serie de Inedite (12). În imaginarul poetic al părintelui Ignatie Grecu își află locul fotograme ale terestrului, aparent modeste - mierla, stânjenelul, privighetoarea, altele cu măreția statorniciei - stejarul, peste care se arcuiește aureola luminii, mod semnificativ de a sugera comuniunea pământului cu cerul, a profanului cu sacrul și sensul ascensional al aspirației umane.

Drumul fiecăruia, spune Mircea Eliade, este un drum spre centru, centrul coincizând cu absolutul, iar absolutul, recognoscibil și recunoscut, nu poate fi decât Dumnezeu. Și sensul vieții poetului constă în aflarea acestui drum, drumul, prin poezie, către Dumnezeu, venerat în tot ceea ce ne înconjoară, plină de semne ale prezenței Lui, vizibile în frumu­sețea care ne înconjoară. Jubilația poetului, starea de vene­rație în fața minunilor și miracolelor lumii, ia forma cântecului, un cântec în care se resimt acorduri de laudă, formula cântec și laudă caracterizându-i demersul liric: „Una din nenumăratele Tale raze/a căzut asupra inimii mele/și ea s-a învăpăiat/precum fierul în foc//Lumină s-a făcut,/văpaie și jar,/cântec și laudă fără sfârșit”.

Imaginea aureolată a omului este o modalitate de a releva recunoș­tința față de darurile cu care se simte binecuvântat. De altfel, lumina este un laitmotiv, conotând hierofaniile și teofaniile, prezența sacrului în lume/profan și nu doar un simbol al cunoașterii („În juru-mi neguri peste neguri cresc”), prin săgeata luminii care străbate/învinge întunericul. Lumina poetului este lumina harului: „17a”, lumina lină, care îngăduie comunicarea cu Dumnezeu: „28a”. În această aureolă, poetul îi vede pe martirii închisorilor - Valeriu Gafen­cu, de exemplu, căruia-i dedică poezia Din răstignire-n răstignire: „31a”. Sensul sacrificiului christic nu este doar suferința, căci, așa cum o spusese C.S. Lewis, Iisus nu a suferit pentru ca noi să nu mai suferim, ci pentru ca noi să vedem cum se suferă. Valoarea didactică a suferinței relevă valoarea de model exemplar, arhetipal, de zidire a ființei interioare, a caracterului, de afirmare, așa­dar, a superiorității spiritului asupra materiei.

Este, apoi, starea de rugăciune a psalmistului copleșit de măreția creației, modul lui de a o recunoaște și de a și-o apropria: Rugăciune pentru a da voie privighetorii să intre și să cânte în mănăstire. Privighetoarea este poetul însuși, care dă­ru­iește și se dăruiește cu generozitate celorlalți, risipindu-și în lume harul. Conștient de limite și de ziduri, el aspiră la deschidere, clamând deschiderea porții pentru a lăsa cântecul să intre în lumea-mănăstire, spațiu sacralizat: „35a”. Cântecul este binefăcător, poate risipi umbrele inimii, lăsând „sufletul frumos și viața mult preacurată” (38).

Toposul permanent al acestui imaginar este biserica, nu numai o instituție, nu numai o formă goală, ci, metonimic, o ființă alcătuită din toate ființele care o populează. Din interiorul acestui topos, „39a”, izvoarele susură promițătoare, cărările, paradiziace, pe care oamenii merg, deopotrivă, profani și sacri, lăsându-se invadați de „frumoase dulci înmiresmări”. Pământul comunică cu Cerul, cerurile sunt
înalte, stelele coboară și omul are revelația divinului: „39b”. Are loc, astfel, încre­din­țarea, abandonarea în brațele Tatălui ceresc. Poeții, „trimișii Celui Nalt și Sfânt”, întind punți luminoa­se între pământ și cer, în timp ce lu­mina, „cereasca broderie”, sanctifică lumea, o înnobilează. Ignatie Grecu întinge pana în cerneala luminii, scrie cu lumină. Scrisul lui este „scrisul luminii”. De aceea, aura cuvintelor, deși „plină de spini”, în înțelesul cărora „sângerează inima”, echivalentă cântecului privighetorii, luminează „poteca ducând la izvor”, prin urmare, la centru, drumul poetului fiind un drum spre Centru. În această stare, simțind ispita îndoielii, invocația către Dumnezeu: „Dă-mi, Doamne, putere”, face parte din structura însăși a ființei care-și presimte limitele: „50a”.

Stejarul este un simbol al statorniciei. Echivalența poet-stejar corespunde, așadar, ideii de statornicie, de temeinicie. Nu e, însă, doar o statornicie a pământului, ci, ca axis mundi, stejarul-poet își revelează sieși, prin filiație biblică, în comparație cu Avraam, taina de a fi el însuși în centrul lumii: „53a” și de a comunica cu celestul.

Simbolul christic al pâinii își revelează conotațiile în relație cu stările cu trăirile eului. Este „pâinea nopților mele de veghe”, dar și „luna pe ștergarul de borangic auriu al unui nor”, simbol al reunirii dintre Cer și Pământ, al sacrului și profanului. E lumea poetului populată de îngeri, îngeri interogativi: „74a”, de arhanghelul înserării, cuprinzând în cercuri „62a” umbra de aur pe care pădurile o lasă în suflet, înăl­țând-o până la „murmurul stelelor”.

Lumea pe care o vede poetul este o lume a armoniei; de aceea, îndemnul nu te teme (69a) sanctifică, prin prezența lui Iisus Hristos, lumea: „62b”.

Sufletul poetului devine un anotimp înserat, pe cărările căruia grădini verzi, interioare întârzie bucuros Domnul, „umbrit de lumină”.

În acest punct, cântecul poetului se transformă în cântec pentru convertirea luminii: „81a”, făcând trecerea de la luminare la iluminare: „90a”. Astfel, el își află cărarea, „cărarea ce duce la Tine”, (i)luminată, o bunăvestire pentru revelarea căii, identificată cu Iisus Hristos: Tu ești Calea, presupunând urcușul pe scara cea minunată în adierile miresmei Celor Trei Foi - „Calea, Adevărul și Viața”.

În această lume sanctificată de trecerile și prezența divinului, scriitura este act îngeresc, sub îndemnul/imperativul îngerului: „95a”.

Aspirând la atingerea degetului lui Dumnezeu (Degetul Tău, Doamne), poetul își simte înflorind aurorele de cuvinte și, ca un Orfeu, însuflețește pietrele, lăsând sacrul să coboare în lume. Semnul ultim este, după model christic, învățarea suferinței: „103a”.

Din sfios cuvânt răsar cele 12 inedite, un fel de apostoli la Cina cea de taină a poeziei, în care poetul Ignatie Grecu frânge pâinea cuvintelor, propunând-o ca împărtășanie pentru toți cei care caută ceea ce el însuși caută: drumul spre centru, drumul spre Dumnezeu. Poezia devine, în acest context, cântec și laudă: „115a”.