Drumul spre poezie al lui Geo Găletaru

În volumul Drumul spre casă. Antologie de autor (Editura Eurostampa, Timișoara, 2024), Geo Găletaru își adună poeme din Întâmplările simple, Cei ce se întorc spre seară (2014), Mesagerul obscur (2015), Fericirea ca o dimineață ploioasă, Linia de sosire, Lumea abia mărturisită (2016), Alfabetul de piatră, Iarna cireșelor amare (2017), Fotografia unei duminici amânate, Cuvintele și așteptarea (2018), Vocea din somn (2019) și Aproape păsări (2020), ordonân­du-le într-o arhitectură relevantă pentru a-i reliefa drumul în poezie.

Laitmotivul creației sale îl constituie poezia, în legătură cu care se dezvoltă tema statutului și a relației creatorului cu lumea cea aievea și cu lumea închipuirii, în care gândul creator pătrunde și ordonează imaginile potrivit viziunii poetice personale. Frumosul este, pentru Geo Găletaru, un topos mitic, în care ajunge pe cale naturală, străbătând un drum al inițierii. „În preajma lucrurilor frumoase”, eul liric trăiește beatitudinea stării de grație, are revelația cuvintelor neinventate și își oferă șansa de a le recrea pe calea naturală a poeziei.

Astfel, drumul spre casă se cono­tează ca drum inițiatic al poetului spre poezie, casa, toposul lui mitic. (Re)găsind-o în locuri și în momente diferite, conștient că „poezia locu­iește în ținuturi îndepărtate”, ca un nou Heinrich von Ofterdingen, el pleacă în căutarea acestei patrii, o țară îndepărtată ca aceea a lui T.S. Eliot, pentru a-i respira, odată cu sunetele, și parfumurile: „ea vorbește cu umbra din inima ta/ rostește silabele frigului/ ea îți încălzește inima în palmele ei/ respirația ei îți înflorește obrajii/ un continent al magnoliilor...”. Aceasta este acasă, „o altă dimensiune”, peste care poetul trage cerul, locuindu-și propria utopie. Aceasta să fie casa, decide el, descriindu-și geneza personală: „Și era noaptea aceea/ o apă și un alt pământ/ dar cine să înțeleagă tunetul și splendoarea”, punctul originar care permite drumul inițierii pentru ca, la sfârșit, să revină, circular, în același punct: „Aceasta să fie casa din care am plecat/ și-n care ne întoarcem spre seară”.

Experiențele lirice ale poetului Geo Găletaru se denominează în fotograme esențiale ale realității proprii, ca întâmplări simple, dublate, însă, de sensuri revelatorii. Cea mai importantă este, însă, ex­periența de creator, în conexiune cu poezia, care-și caută cuvintele din care să recompună semnele lumii pentru a le răsfrânge, prin coincidența dintre semnificat și semnificant, în propriul semn. Dacă poezia nu răspunde, poetul va încerca ușa până la reușita deschiderii. Conștient că, uneori, „cuvintele colorează neputința”, că poetul, așadar, își maschează slăbiciunile, vulnerabilitățile, creând nu numai propria persona, dar și o persona pentru poezie, care să(-i) oculteze umbrele, el nu încetează a aspira spre armonizarea lor. Faptul este posibil în oglinda poeziei, care re­ține, odată cu imaginea esenția­lizată a eului și psihologia imaginarului lui. Ea poate să nu răspundă întotdeauna chemării eului, dar își va urma propriul drum spre casă: „Dar poezia/ nu răspunde, nici nu salvează/ asemenea înfățișări, ea doar repetă/ ceea ce e interior și perisabil”.

Imperativul scrisului nu-l pără­sește niciodată, în ciuda unor obstacole interioare. Trebuie să scriu un poem devine Eu scriu: „Eu scriu. E un trib cu ritualuri ciudate/ alături. Vorbim despre/ poezia ferestrelor, despre anomaliile/ costisitoare”.

Memoria făuritoare de mituri se abstrage în poezie; memoria este aici, decide poetul, pentru care con­diția tragică a finitudinii poate fi surmontată, goethean, prin creație: „...Memoria e aici,/ dar ne definim încă prin depărtarea dintre noi”. Aici, în toposul memoriei, se scrie pentru a trăi veșnic poemul acesta, care conține imaginile esențiale ale vieții, văzută fragmentar prin toate ființele care o compun. Fragmentul aspiră spre reîntregire într-o lume a imaginarului unde totul capătă sens, iar călătoria devine inițiatică; „poemul acesta este chiar în fața voastră/ citiți-l fără prejudecăți/ și mergeți mai departe cu ochii în­chiși”, îndeamnă poetul, îndemnându-și receptorul către deschiderea ochilor interiori, pentru ca priveliștile imaginarului să poată fi contemplate.

Îndemnul se prelungește, persuasiv, într-o altă proiecție lirică - Aici nu există limite, în spațiul etern al poeziei, în sfintele ei lunci. Lirismul însuși se esențializează, Geo Găletaru pare a se fi eliberat de presiunea sentimentelor, lăsându-se purtat de gândul creator pentru a ajunge în castelul de gheață al gândirii, pentru a reflecta asupra miracolului poeziei. Pentru că „suntem limita care vorbește cu capul sub apă, aparent demistificată sub corturile unei neputințe prospere”, poetul alege destinația finală, țara îndepărtată a poeziei. Drumul spre casă se sfârșește aici, pentru că „Aici nu există limite”. Absența limitelor deschide posibilități enorme nemărginirii gândului.

Casa poeziei lui Geo Găletaru, topos mitic, se umple de sentimentele, stările și trăirile eului care, ordonate în viziune integratoare, devin propriile miteme, configurând o mitologie personală.