DUMITRU D. ROȘCA: Excelsior

Momentul Unirii era așteptat de toți românii din Transilvania cu un sentiment de pietate, pietate cvasireligioasă, că în sfârșit ziua mult așteptată a împlinirii visului nostru suprem sosise. (...) Ningea. Era zăpadă mare. Nu eram siguri că linia care lega Săliște de Alba Iulia nu e înzăpezită, or marele nostru noroc a fost că n-a fost înzăpezită și trenul s-a umplut. Erau șase sau șapte vagoane cu săteni numai din Săliște. (...)

Însuflețirea la Alba Iulia era mare, foarte mare chiar. [...] Toți consătenii mei au venit în haine de sărbătoare. Până și cumnatul meu, care nu avea haine săliștenești, a umblat maica-sa zile întregi până i-a găsit de împrumut, s-a urcat pe locomotivă și conducea trenul cu pălărie săliștenească și încins cu șerpar. Trenul nostru intra și pleca din gări cu „Deșteaptă-te, române!”. (...) Ca să fie păstrată ordinea s-au constituit gărzile naționale. Din garda națională a comunei Săliște am făcut și eu parte și am servit o lună de zile cu titlul de soldat. ...Cu același tren, păzit în gara Alba Iulia de ai noștri, ne-am întors la Săliște. Eu cred că în fiecare casă cât de umilă din punct de vedere economic, cel care a mers la Marea Adunare Națională a fost așteptat cu scovergi, un fel de plăcintă săilștenească, care pe vremea aceea trecea drept cea mai selectă prăjitură. [...].

Prea tânăr fiind, nu am avut o perspectivă așa de largă încât să pot să judec marele fapt care se împlinea în 1918 în lumina istoriei universale, dar cât de modest în această lumină, a fost totuși un fapt de foarte mare importanță. (fragment)