Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Dumitru Manolache şi chemarea spre poezie

Dumitru Manolache şi chemarea spre poezie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Daniela Șontică - 17 Noi, 2021

Scriitorul Dumitru Manolache, autor al câtorva romane extrem de interesante („Nunţi înecate”, „Sâmbăta mută”, „Absconditus”, „A doua aflare”), cu teme rar abordate de prozatorii români contemporani, a publicat recent volumul de poezie „Ochiul din talpă” (Editura Detectiv Literar, 2020). Cu o prefaţă de Mioara Bahna şi o postfaţă a regretatului Nicolae Dabija, cartea este una consistentă, atât la propriu, având în jur de 170 de pagini, cât şi în sensul valorii literare.

Momentul apariţiei editoriale nu coincide însă şi cu timpul inspiraţiei, întrucât poeziile au fost „scrise demult”, după cum suntem lămuriţi în Cuvântul autorului, unde am distinge şi o undă de tandră justificare faţă de „slăbiciunea” de a scrie poezie: „Mă simţeam chemat spre acel timp mai degrabă dintr-o nevoie de salvare din propriul meu prezent obosit, contrazis, paradit destul de evident, în care, ca şi Iona al lui Marin Sorescu, vieţuiesc în burta zilei, ca în caverna unui chit modern, asemenea unei scrisori în cutia poştală”.

Suntem invitaţi într-un univers care reflectă intenţia de a se autodefini a celui care scrie. Un merit al poetului este că, deşi auto­referenţial, reuşeşte să transmită şi cititorului aceeaşi dorinţă de cunoaştere de sine în raport cu lumea, cu oamenii şi cu divinitatea, întrucât credinţa în Dumnezeu nu putea lipsi nici din creaţia poetică a lui Dumitru Manolache.

Tonul meditativ, elegiac, metafora, simbolistica, invocarea îngerului şi dialogul cu el (tehnică nichita-stănesciană până la un punct), predispoziţia spre oniric, raportarea la ceva mai înalt decât prezentul şi lumea finită sunt câteva dintre reperele acestei poezii.

Citindu-i reportajele din presă (autorul a fost redactor până de curând al Ziarului Lumina, în prezent fiind colaborator), unde nu face economie de figuri de stil, ai fi tentat să presupui că vei avea parte de o poezie mai impregnată de acestea, dar surpriza pe care ne-o oferă autorul este că în compoziţia fiecărui poem a contat în primul rând ideea. Desigur, n-a lăsat la voia întâmplării modul în care a construit textul poetic.

Un reuşit poem este intitulat Pluta minunată şi codează dorinţa omului de a rămâne veşnic tânăr: „Mi-e dor de o întâlnire/ cu un prieten mai tânăr./ Îl tot visez de la o vreme/ îndepărtându-se de mine/ pe o plută din ramuri de salcie./ Cândva pescuiam împreună/ literele aceluiaşi poem/ din liniştea unei ferestre,/ dar asta a fost demult./ Dimineaţa mă trezesc însă/ legat la ochi, ca într-un joc/ stupid de-a baba oarba, şi uit tot./ Dar vine din nou noaptea,/ când o iau de la capăt,/ şi trag cu mâinile de vis ca de un otgon./ Şi prietenul meu mai tânăr/ vâsleşte tot mai iute înapoi./ Gata, m-am săturat să tot alerg după el!/ La noapte, când doarme, am să-i fur/ vâslele plutei/ lui minunate din ramuri de salcie/ şi am să le dau foc!”

Căutările poetice sunt în acelaşi timp căutări ale rădăcinilor, descifrate la lumina răspândită de figurile părinţilor. Mama, o fiinţă cu rol vindecător, este predestinată sfinţeniei: „Calc pe ape cu mama de mână” (Orbit în tranşee), „mama, într-o totală uitare de sine, şi-a împărţit lumina ochilor/ pământului” (Rod); „lacrima mamei s-a făcut cuvânt” (Ţipăt din ţipătul cocoşului). Tatăl este o prezenţă care stârneşte plecăciunea faţă de întregul lanţ de strămoşi: „Tată, lasă-mă să-ţi sărut genunchiul/ însemnat de apăsarea ţărânii. (...)/ Pe sub pământ pluguri de argint/ trag brazde adânci în oasele bunilor” (Fericire).

În poemul cu titlul Generaţia plafarului aflăm o inspirată diagnoză a vremurilor de azi, când schimbările vin cu repeziciune, iar tinerii par a ignora ceea ce vârstnicii le pot oferi - înţelepciunea istoriei trăite. Nu fără un gust amar, autorul creionează imaginea unui viitor în care generaţia veche ar fi ca esenţele tămăduitoare dintr-un terifiant magazin de leacuri: „Suntem o generaţie de plante veştejite,/ abandonată, rătăcită între visuri. (...) Peste câţiva ani, copiii noştri ne vor/ culege/ scheletele lipsite de clorofilă,/ ne vor pune în punguliţe de hârtie,/ ne vor capsa,/ apoi ne vor expune în vitrina/ plafarului/ şi ne vor vinde naivilor cu titlul generic/ Ceaiuri pentru memorie”.

A urmări ca prin cuvântul scris să poată rămâne măcar o vreme în conştiinţa oamenilor poate fi de cele mai multe ori imboldul sub care sunt scrise cărţile. Dar pentru autorul de faţă scrisul în sine nu pare a fi soluţia salvatoare, pentru că nu neuitarea este scopul - „Scriu un poem/ ca un sicriu de timp” (Poem cu sicriu) -, nu o astfel de salvare caută el. Înainte de toate, Dumitru Manolache imprimă scrisului său o viziune creştină, şi o face din cea mai profundă convingere şi cu mijloacele unui poet autentic. Autorul nu vrea un scris din care să lipsească Logosul Divin, Hristos. În acest sens, o poezie a sa, veritabilă rugăciune, spune: „Doamne,/ nu-mi lăsa poezia/ să se întrupeze singură,/ ca o umbră,/ străină şi fără de tată./ Mai bine taie-mi mâna/ cu care scrijelesc cuvintele/ ca să-mi amintesc întotdeauna/ de Tine” (Aminteşte-Ţi, Doamne). Astfel, expresia „Ochiul din talpă”, ce dă titlul volumului, pare a fi dorinţa poetului de a deţine acuitatea maximă în importantul proces al străbaterii drumului către Cuvântul Vieţii.