„E la mijloc o putere de sus, care vine și îmi adună în poveste cuvintele”

De ce scrieți, domnule Mitroi? Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră?
Atunci când scriu, și cred că nu mi se întâmplă numai mie asta, există doar lumea din gândurile mele în jur. Iar în fața ochilor, prăpastia fără fund, care este coala albă de hârtie sau ecranul gol al calculatorului. Niciodată nu știi cum o să ajungi dincolo. Faci primul pas, dar în loc să te prăbușești, cum credeai, începi să simți cum plutești. Te poartă pe deasupra golului de dedesubt niște aripi enorme, pe care nu le aveai mai înainte. Eu îi spun acestei minuni, ce nu poate fi văzută de nimeni din afară, ci numai de tine, și numai cu ochii sufletului, mâna lui Dumnezeu. Sunt din ce în ce mai convins că El este cel care îți transformă gândurile în cuvinte. În cazul meu, n-am nici o îndoială că așa se petrec lucrurile. De unul singur n-aș putea să mă descurc. De unde să am eu atâta putere, încât să mă înalț de la pământ și să zbor? E la mijloc o putere venită de sus, care îmi îmbracă în lumină cuvintele, învățându-le cum să se adune într-o lumină mai mare ce se numește poveste.

Lumina asta mare mă trece pe deasupra prăpastiei dincolo, unde mă așteaptă o altă prăpastie, urmând ca o altă poveste să mă ducă și mai departe. E ceea ce mi se întâmplă de când mă știu. Fără Dumnezeu, care ia mâna mea dreaptă în mâna Lui, ajutând-o să aștearnă pe hârtie cuvinte de care ea singură nu poate fi, credeți-mă, în stare, n-aș fi fost niciodată ceea ce sunt. Nu c-aș fi cine știe ce, tot un biet muritor rămân, însă unul care se folosește uneori de cuvinte ca să zboare. Poate că din exterior se vede un om căzând, însă eu am credința că plutesc atunci când mă ia de mână lumina aceea mare numită poveste și mă poartă pe deasupra timpului și a lumii. Mai cu seamă pe deasupra timpului, căci, zburând, mă pot îndrepta, cât de departe am chef, spre trecut. Dar nu merg niciodată mai departe de viața bunicilor și a părinților mei. Mi se pare c-ar putea să-i năpădească uitarea dacă n-aș face asta. Nu i-am putut apăra de moarte. Măcar împotriva uitării, care le dă ocol, gata oricând să-i înhațe, pot totuși să mă-mpotrivesc. De fapt, altceva decât să-ncerc s-o sperii nu prea pot să fac. Asta și sunt, oricât de caraghios ar suna, o sperietoare de uitare. Stau la marginea amintirii alor mei cum stăteau sperietorile de ciori la marginea lanului de floarea-soarelui, amenințând timpul cu pumnii mei mici de cârpă. E doar un joc! Asta și trebuie timpul să creadă. Și de multe ori chiar crede. Dacă m-ar lua în serios, n-aș avea nici cea mai mică șansă de izbândă. Până la urmă, chiar asta fac, mă joc de-a tot ce-i trece inimii mele prin gând, profitând de marea bunăvoință a Celui de Sus de a-mi transforma gândurile în cuvinte, iar cuvintele în poveste.

Trăim într-o lume tot mai bulversată, mai grăbită, mai puţin pasionată de lectură, în care valorile tradiţionale pierd tot mai mult teren. Nu vă simţiţi descurajat să continuaţi să scrieţi în aceste condiţii?
Mă bântuie câteodată și o astfel de dorință. Dar îmi dau imediat seama că n-aș putea trăi fără să scriu. Dac-aș putea, m-aș lăsa mâine. Dar ce zic eu mâine? M-aș lăsa ieri, ba chiar alaltăieri, dar nu pot! Cât privește graba nebună a lumii în care trăim, încerc să mă grăbesc și eu odată cu ea, cu lumea doar, nu și cu nebunia ei. O să-i treacă într-o zi, sunt foarte sigur de asta, altminteri se vor trece toate definitiv. Să încercăm să ne închipuim cum ar fi ne împrumutăm de la banca de sentimente de sentimente și de la banca de emoții de emoții, ca să vedem cum e să fii îndrăgostit, sau cum e să-ți fie dor de părinți, sau cum e să-ți amintești cu duioșie de cineva drag, sau cum e să-ți vină să chiui de bucurie, ori să-ți vină să plângi! Cum omul nu poate trăi fără toate acestea, nu poate trăi nici lumea, care e făcută din oameni! Azi pare că nu prea mai are căutare ceea ce ține de sentimente și emoții. Mie, unul, îmi este cu neputință să cred în valoarea unei creații artistice care nu-ți stârnește nici o emoție. Dau, desigur, importanța cuvenită ideilor, dar dacă ele au în vederea doar mintea, nu și sufletul, vorbim mai degrabă de știință, nu de artă. Rezumând, oamenii nu pot fi atât de proști încât să ajungă să se împrumute la bancă de sentimente și emoții ca să se poată îndrăgosti unii de alții, dându-și seama că dragostea este adevăratul motor al vieții și al lumii, ea și numai ea le duce înainte. Arta și creația artistică, inclusiv literatura, asta înseamnă. Tradiția și tradițiile înseamnă același lucru, adică dragoste, dar nu una lipsită de viață, ci o dragoste vie, în stare perpetuă de funcționare, adăugându-și mereu câte un înveliș de prospețime peste vechile învelișuri, deoarece vine de foarte departe dragostea aceasta. Chiar de la începutul lumii, aș spune.

Mergeaţi la biserică în anii copilăriei? Ce amintiri din vremea aceea aveţi despre denii şi zilele de Paşti?
Chiar la câteva săptămâni după ce m-am născut am mers, dus în brațe de nașii care m-au botezat. Pe urmă, la botezul altor copii, la unele înmormântări și întotdeauna la denii și la slujba de Înviere. Mereu când intram în biserică, mă uitam după Dumnezeu. Dar nu numai atunci făceam asta. În nopțile de vară, stăteam lungit pe spate în iarba de pe marginea șanțului și priveam cerul, încercând să socotesc faptele rele pe care le făcusem peste zi. Îmi ieșeau destule și mă gândeam dacă Dumnezeu o să vrea să mă ierte. În zilele cu ploaie, mă rugam să nu fiu trăsnit, promițând că începând de a doua zi o să fiu mai bun. Și-or să fie mai buni și mama, și tata, căci mă rugam și pentru ei. Chiar pentru casa noastră, care era una dintre cele mai mărunte din sat, mă rugam, deși ea nu greșea niciodată cu nimic. Nu era om ca noi, dar eu o iubeam, cum o iubesc și acum, ca pe un om. Atunci când apărea curcubeul, îmi era cel mai drag. Strigam în gând, dar strigam cu toată puterea de care eram în stare: Uite-l pe Dumnezeu! Odată curcubeul aproape c-a atins c-o margine casa noastră, dovadă că, într-adevăr, El era!

Ca jurnalist şi ca scriitor aţi întâlnit foarte mulți oameni interesanţi. Povestiţi-ne o întâlnire memorabilă cu unul dintre aceştia.
Un jurnalist adevărat ar vorbi de împăratul Japoniei, de președintele Turciei, de regele Marocului sau de alți oameni mari în preajma cărora s-a aflat, cu unii, cum ar fi Turgut Ozal, stând chiar la masă, dar eu am să vorbesc de un om simplu de la mine din sat. Îl chema Ion Milea. Nu l-am cunoscut când eram copil, ci mai târziu, după anii studenției. Era de vârsta bunicilor mei materni, care nu mai existau. Dintr-odată, Ion Milea a început să fie toți cei patru bunici ai mei, cei dinspre tata nu mai erau nici ei pe lume. Pe bunicul patern nu l-am cunoscut niciodată. Într-o vară, cu patru ani înainte de nașterea mea, s-a rezemat cu spinarea de primul snop de grâu pe care îl secerase în vara aceea și nu s-a mai ridicat. Nu era primul caz de om secerat de grâu în satul meu din sud plin de secerători. Așa l-am cunoscut pe bunicul, pe care nu-l cunoscusem, prin Ion Milea. Și tot cu el am făcut pe jos cel de-al Doilea Război Mondial. Ion Milea m-a învățat cum să stau de vorbă cu vița-de-vie și cu pomii. Dar mai ales cum să stau de vorbă cu oamenii, îndeosebi cu cei bătrâni. Ion Milea s-a dus și el într-o zi. Dar dragostea mea pentru el a rămas întreagă. Îl strigă și acum peste tot cu numele tuturor bunicilor mei.

La 26 de ani de la căderea comunismului de la noi, cum vi se pare literatura română?
Fudulă. Prin vocile unora dintre gălăgioșii ei purtători de steag. Se fac prea multe clasamente, se feliază prea des o postumitate ce s-ar putea să nici nu existe. E la modă cântăritul gloriei, în detrimentul cântăririi valorii cărților. Există un fel de ciocoime a lumii literare. Apoi un fel de lume bună a acestei lumi și, în fine, o lume a treia, care e zdrobitor majoritară. Toate laudele se duc din start spre cei de sus. Mai scapă câte-o mână de firimituri și spre cei de la mijloc. Cei de jos sunt mai mereu uitați. Dacă s-ar nimeri printre aceștia un nou Tolstoi, care să scrie un nou „Război și pace”, ar avea toate șansele să treacă neobservat sau să i se pună aproape din oficiu eticheta de autor lipsit de talent.

Abordaţi mai multe genuri de scris, de la poezie la proză scurtă, de la tabletă la roman... De care vă simţiţi mai ataşat şi fără de care nu aţi putea trăi?
Scriu pur și simplu cum îmi vine. Nu-mi împart zilele pe genuri literare, azi e rândul poeziei, mâine al prozei scurte, săptămânile următoare le dedic romanului... Nu eu aleg genul, el mă alege pe mine. Prin urmare, nu-mi împart nici atașamentul. Asta nu înseamnă că n-o dau în bară deseori. O cam dau. Eșecul nu e în funcție de gen, ci de stare. Mi se pare că sunt gata să ating cerul cu mâna, dar nu izbutesc nicicum să-mi desprind tălpile de pământ. Asta pentru că, repet, de unul singur nu pot nimic, iar Dumnezeu n-are întotdeauna timp de mine, mai are și alte lucruri de făcut.

În întâlnirile cu publicul, ce constataţi, ce întrebări vă pun? Sunt curioşi să afle ceva despre omul Ştefan Mitroi sau sunt interesaţi doar de poveştile şi personajele create de scriitorul care sunteţi?
Și, și! Însă întâlnirile mele cu cititorii sunt rare. Vreau să cred c-o fac mai des cărțile ce-mi poartă semnătura.

Liceenilor, tinerilor care sunt în plină formare, ce aţi avea să le spuneţi?
Să încerce să rămână cât mai multă vreme cu putință ceea ce sunt. Or să vadă că vârstele care vin după aceea sunt doar pentru a-și aminti tot timpul de ceea ce au fost. Și să caute cu disperare o cale de întoarcere. O pot găsi în cărțile scrise de ei sau de alții. În viața reală, niciodată!

Romancier, poet, dramaturg

Scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi s-a născut la 5 mai 1956, în Siliștea, județul Teleorman. A debutat, ca poet, în revista Astra din Brașov, când era elev în anul al II-lea de liceu. Absolvent al Facultății de Drept din Iași, în anul 1980; doctor în Drept din 2004. A activat, în timpul studenției, în cadrul cenaclului Junimea din Iași, publicând versuri în revistele `Opinia studențească~, `Convorbiri literare~, `Cronica~, `Tribuna~, `Luceafărul~, `România literară~. După 1990, a publicat rar în revistele literare. A fost: între 1983 şi 1989 redactor la ziarul `Scânteia tineretului, între 1990 şi 1992 - redactor-șef al ziarului `Tineretul liber~ și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; 1993-1996: redactor-șef adjunct la Televiziunea Română; 1996-1997: director al ziarului `Azi~; 1997-1998: redactor-șef adjunct la ziarul `Curierul Național~.

Volume publicate: Nimic despre singurătate (publicistică), Editura Eminescu, 1986; Războiul de după război (proză scurtă), Editura Eminescu, 1987; Povești din Țara Arborado (literatură pentru copii), Editura Ion Creangă, 1988; Somnul verde al copacilor (proză scurtă), Editura Eminescu, 1989; Bolnav de înserare (poezii), Editura Ministerului de Interne, 1992; Ce iei cu tine în mormânt (proză scurtă), Editura Eminescu, 1996; Povești aproape întâmplate (literatură pentru copii), Editura Eminescu, 1998; Adio, îngere păzitor (poezii), Editura Libra, 2001; Buzunare cu grâu (poezii), Editura Eminescu, 2001; Căderea în cer (roman), Editura Libra, 2003; Gaura (roman), Editura Libra, 2004; Viața inversă a lui Cocostel Ouatu (roman), Editura RAO, 2005; Mașina de scărpinat, vol. I şi II (teatru), Editura Libra, 2006; Dulce ca pelinul (roman), Editura Libra și Detectiv, 2008; Biblia pentru furnici, 2013. De asemenea, a scris și piese de teatru care i-au fost puse în scenă.