Eroina din umbră a Unirii Principatelor de la 1859

Despre Ecaterina (Cocuța) Conachi Vogoride (1828/ 1829-1870) istoria nu spune prea multe; mai multe spune literatura. Figura ei rămâne între realitate și legendă.

Despre alegerea pe care a fă­cut-o - între familie și țară, între familia cea mică și familia cea mare a nației, lucrurile sunt, iarăși, confuze, dacă nu contradictorii pentru cei mai mulți dintre receptorii care i-au interpretat gestul.

Despre această Doamnă a Moldovei care a avut contribuția sa, decisivă, la una dintre marile ore astrale ale nației - Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, scrie Vasile Ghica un eseu Cocuța Conachi. Eseu despre eroina din umbră (Editura Studis, Iași, 2021), un demers de punere în lumina adevărului istoric, de a o fixa în galeria marilor personalități ale istoriei noastre, pentru a i se recu­noaște eroismul alegerii care a dus la înfăptuirea marelui act istoric.

Prin biografie, Cocuța Conachi aparține marii familii a boierilor patrioți, crescută fiind în dragostea de neam și de țară. Părinții săi - Smaranda (Zulnia) și Costache Conachi (1778-1849) - au propriul roman de iubire, cu urme vizibile în istoria poeziei românești. Smaranda, soția boierului Petrache Negri, cu moșie la Blânzi, în jude­țul Galați, mama Elenei și a lui Costache Negri, ajungea, în 1819, cu familia, pentru tratament la Slănic-Moldova. Aici, se afla și Costache Conachi, cel care va rămâne fermecat de frumusețea Zulniei, ai cărei „ochi negri ca mura” și „acea gură ca rubinul” poetul le va nemuri în Scrisoare către Zulnia. Transferul sentimentului personal în poezie face din Costache Cona­chi, după aprecierea lui Eugen Simion, „cel mai complex și mai profund poet erotic de până la Eminescu”(Dimineața poeților).

Până la împlinirea acestei iubiri trec nouă ani. După moartea lui Petrache Negri, în 1823, căsătoria lor are loc în 1828. La 17 august 1828, la Țigănești, moșia lui Costache Conachi de lângă Tecuci, se naște Ecaterina (Cocuța), primul lor copil. În 1846, tatăl o căsă­to­rește cu Nicolae Vogoride, viitorul caimacam antiunionist al Moldovei. Sunt vremuri de mari elanuri revoluționare și în familia Vogoride nu există unitate de opinii în pri­vința atitudinii față de interesele țării.

Cocuța era educată în spiritul educației față de valorile naționale, asemenea fratelui de mamă, Costache Negri, și prietenilor din anturajul acestuia, care alcătuiau partida unioniștilor: Vasile Alecsandri, Ioan (Iancu) Alecsandri, Ale­xandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu. Străin de țară, Nicolae Vogoride se pune în slujba taberei adverse, intrând în disensiune cu soția sa, care împărtășea idealul unionist.

În 1857, Înalta Poartă, refracta­ră, alături de Anglia și Austria, ideii de unire a Principatelor Române, îl învestește pe Vogoride în funcția de caimacam, promițân­du-i, în secret, tronul Moldovei, ca răsplată pentru zădărnicirea Unirii. După primul scrutin, din 19 iulie 1857, lucrurile păreau a se des­fășura conform planului anti­unio­niștilor. Aici, intervine curajul Ecaterinei Conachi-Vogoride. Ea sustrage din seiful lui Vogoride corespondența secretă a acestuia, care dovedea complotul marilor puteri în zădărnicirea voinței na­țiunii române de a realiza unirea. Scrisorile au fost preluate de Dimitrie Ralet, spune Alexandru D. Xenopol, și de Costache Negri, ajun­gând, prin intermediul ambasadorului francez de la Bucu­rești, la revista Steaua Dunării, în paginile căreia apar fragmentar în numărul 50 din 27 iulie 1857, cu titlul Corespondența secretă a domnului Vogoride, caimacamul Principatului Moldaviei. Preluate de L’Independence belge, publi­cație cu difuzare excepțională, scrisorile sunt cunoscute în toată Europa și provoacă un scandal diplomatic. Consecințele au fost benefice pentru unioniștii români, întrucât scru­tinul este reluat, începând cu 22 septembrie (4 octom­brie) 1857. Discursul lui Mihail Kogălniceanu trezește conștiin­țele. Unioniștii câștigă alegerile, iar acest lucru se datorează și actului curajos al Ecaterinei Cona­chi, doamna care a pus interesul țării și al nației mai presus de interesul familiei.

Există, însă, voci care acuză demersul ei ca fiind o trădare a familiei; altele care-i pun în umbră meritul, avansând ideea că altcineva ar fi sustras scrisorile. Vasile Ghica susține cu argumente ideea că Ecaterina Conachi-Vogoride, soția caimacamului, a sustras scrisorile, sacrificându-și familia pentru împlinirea unui deziderat na­țional, considerând-o, în lumina adevărului istoric, o Jeanne d’Arc a României. Faptul că ea, Ecaterina Conachi-Vogoride, nu s-a împăunat cu meritele ce decurg din acest fapt al dezvăluirii adevărului este pus de Vasile Ghica pe seama modestiei sale, pe de o parte, iar pe de alta, pe seama dorinței de a se salva în memoria copiilor.

Personalitatea Cocuței Conachi, „una dintre cele mai frumoase icoane de vrednică româncă pe care a avut-o istoria Țării”, cum o considera Nicolae Iorga, este conturată de acest demers. Constantin Gane o așeza în galeria marilor figuri, „icoane de femei” - Ecaterina Movilă și Regina Maria. Acad. Ioan Aurel Pop pleda pentru o restituire istorică, pentru ca Ecaterina Conachi să-și găsească locul în istoria națiunii.

Titlul de eroină a Unirii ar trebui să i se confere de drept.

Vasile Ghica pledează în această carte, aflată la ediția a II-a, revăzută și adăugită, pentru introducerea eroinei în conștiința națio­nală. Demersurile întreprinse se înscriu în această pledoarie, care, prin cuvântul vibrant, ajunge la inima fiecărui român. Cocuța Co­nachi este una dintre comorile de conștiință națională și exemplul ei poate fi mobilizator, astăzi, pentru deșteptarea conștiinței națio­nale.