Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică FILM CREȘTIN: „Umbrele strămoşilor uitaţi”

FILM CREȘTIN: „Umbrele strămoşilor uitaţi”

Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Alexandru Stănescu - 05 Aug, 2020

De ani buni încerc să văd acest film. L-am stocat pe un hard-disk portabil ca pe un mărgăritar prețios și greu accesibil. De fiecare dată când mă așezam să îl urmăresc, ceva mă împingea spre filmul din dreapta sau din stânga, spre o producție SF sau superacțiune, spre filmul serii de la HBO. Asta spune ceva despre gradul de împrăștiere a minții secolului XXI, de­spre cât de indisponibili devenim în fața unei mostre fruste și pure de artă cine­matografică.

„Umbrele strămoșilor uitați” este, în primul rând, un titlu excepțional. Cred că poate câștiga oricând „Festivalul celor mai bune titluri de film”, prin bogăția evocatoare a celor trei cuvinte, fiecare chemând, de departe, o lume veche, grea de mituri, rituri și simboluri. 

Acest film a fost realizat în 1965 de Serghei Parajanov, un cineast născut din părinți armeni pe pământ georgian, dar încadrat cu forța în regimul sovietic. O victimă a istoriei, Parajanov a fost persecutat în urma a două filme, considerate capodopere, realizate în anii ’60: „Umbrele strămoșilor uitați” și „Culoarea rodiilor” (Sayat Nova). Autoritățile sovietice i-au găsit niște acuzații pentru a-l trimite patru ani în Siberia, apoi încă un an prin penitenciare care i-au doborât sănătatea. Cazul său seamănă întrucâtva cu cel al prietenului Andrei Tarkovski, el însuși surghiunit și, se pare, chiar „ajutat să moară” de fosta URSS.

Așa cum observa un mare critic de film, după ce a realizat un film omagiat la Londra, New York, San Francisco, Mar del Plata, Montreal (era vorba de „Umbrele strămoșilor uitați”), Serghei Parajanov nu a devenit un cineast de frunte al Uniunii Sovietice, ci un deținut politic. Din perspectiva anilor noștri, dar și a expe­rienței comuniste din întreaga regiune aflată sub dominație sovietică până în 1989, putem observa ușor anumite detalii care „puneau la index” filmele lui Parajanov. Cele mai evidente sunt simbolurile religioase: cruci, icoane, închinăciuni și întregi ritualuri sacre, în care „Umbrele strămoșilor uitați” abundă. De fapt, întreaga acțiune a acestui film trece prin biserica satului din Carpații ucraineni, unde țăranii se întâlnesc la Liturghii, nunți, botezuri și înmormântări. Bineîn­țeles că nu pica bine o astfel de evocare a societății rurale dinaintea comunismului. Dar lumea satului nu a pierdut contactul cu biserica nici în timpul comunismului, așa cum nu l-a pierdut nici pe vre­mea tur­cilor, în Balcani. Tocmai această persis­tență a valorilor sacre, reconfirmată de filmul lui Parajanov, la pachet cu particularizarea subiectului în spațiul Ucrainei vestice (filmul e vorbit în limba ucraineană), a stricat digestia cenzorilor sovietici, gardieni ai uniformizării și dezrădăci­nării.

Dimensiunea politică a filmului pă­lește, însă, în fața meritelor sale estetice. „Umbrele strămoșilor uitați” este genul de creație la care visează pe furiș orice cineast. Dacă pensula poate zburda pe pânză fără opreliști și fără costuri foarte mari, nu același lucru se putea face cu aparatul de filmat în anii ’60 (azi e mai ușor, cu handy- camerele digitale). Depă­șind restricțiile de limbaj filmic și de buget ale epocii, Parajanov nu s-a sfiit să zboare ca o pasăre colibri printre personajele, crengile înmugurite și prapurii bisericești din filmul său. Găsim niște mișcări smucite de aparat care ar aduce, probabil, note mici stu­den­ților din primii ani la UNATC. Tra­velling-urile circulare sunt zgâlțâite, simți cum operatorul s-a împleticit în timpul transfocării, iar panoramările peste ape și ceruri te amețesc. Nu mai vorbim de tăieturile de montaj, „sărite” și ele, de multe ori. Cu toate acestea, „Umbrele strămoșilor uitați” este un film uluitor la nivel vizual. Culorile, contrastele, costumele, machiajele, trăsăturile acuzate ale „mocanilor” ucraineni se contopesc într-o simfonie neaștep­tată, condimentată cu fotograme înghe­țate, deviate în roșu, aşa cum sunt, de pildă, caii sângerii care trec parcă peste spectatori în momentul uciderii tatălui.

Decorul în care se consumă drama lui Ivan și a Marichkăi putea fi, la fel de bine, un sat din Carpații românești. Un băiat și o fată din familii rivale de păstori se îndrăgostesc - asemănările cu Romeo și Julieta sunt multiple. Tatăl lui Ivan este ucis chiar în preajma bisericii de mâniosul tată al fetei. Deveniți adoles­cenți, cei doi își pece­tluiesc iubirea prin niște îmbrăți­șări emoțio­nante în ploaie, o ploaie ivită din senin, în codru. Apoi Ivan pleacă cu oile în munți. Marichka este atrasă ca un magnet pe urmele lui, într-o secvență nocturnă halucinantă. Marichka piere în apele unui râu. 

„Umbrele strămoșilor uitați” nu este genul de film pe care să îl povestești. Conține momente de bogăție imaterială, în rezonan­ță cu specificul spiritual al Europei orientale, precum Moșii de iarnă, când Ivan o vede la fereastră pe iubita lui, Marichka. Filmul este plin de momente de sărbătoare și de muncă, dar peste toate ar plana, parcă, umbra unei iubiri tragice, neîmplinită pe pământ și menită să continue dincolo.
Elegiac și bântuitor, „Umbrele strămo­șilor uitați”, de Serghei Parajanov, ilustrea­ză perfect ideea că, pentru un artist preaplin de simțiri și imagini, nu există decât o singură regulă: să-și asculte cu atenție sufletul.