Gânduri la aniversarea preotului scriitor Ioan Pintea

La 26 octombrie 1961, la Runcu Salvei, județul Bistrița-Năsăud, s-a născut Ioan Pintea, cel care avea să se implice în viața satului transilvănean, asemenea unuia dintre înain­tașii săi, George Coșbuc, căruia i-a ales cu grijă poeziile, i-a publicat părți importante din operă și mai ales i-a pomenit numele și i-a cinstit memoria în biblioteca pe care a rectitorit-o în orașul Bistrița.

Pe același fir mirabil al copilăriei și tinereții lui Coșbuc, părintele Ioan Pintea a gustat din bucuriile și luminile paradisiace ale satului românesc. Oamenii din așezările românești, ca și din altele presărate în întreaga lume, au păstrat, cel puțin o vreme, frumusețea și puritatea întâlnite în inefabila grădină a Raiului.

Așadar, aștern câteva gânduri la sărbătorirea a 60 de ani de viață pentru un sacerdot, scriitor, editor al textelor, cărților și manuscriselor.

Am întâlnit până acum câțiva oameni care vorbeau și priveau către cărți ca spre proprii lor fii.

Nu pot uita imaginea întâlnită în biblioteca Mănăstirii Rohia, care îmi revine adeseori în amintire. Erau ultimii ani de viață ai monahului Nicolae Steinhardt. În acea vreme, fiind împreună călător cu seminariști de la Mănăstirea Neamț, astăzi slujitori ai sfintelor altare, am poposit în biblioteca Mănăstirii Rohia, după ce monahul Nicolae ne auzise cântând la Sfânta Liturghie. Grupul nostru se afla în pelerinaj la mănăstiri din Ardeal. Intonam altfel de cântări decât cele întâlnite în spațiul de dincolo de munți, care probabil vor fi fost pe placul monahilor de la Rohia, nu foarte numeroși atunci, în ultimii ani ai regimului comunist. Era anul 1985.

Dintre vieţuitorii pe care i-am întâlnit atunci, monahul Nicolae ne-a reținut privirea și admirația. În ajun, la miezul nopții, citise rânduiala Miezonopticii, fiind bucuros că poate aduce lui Dumnezeu laudă din inimă. Avea un stil special de a citi (și cânta), în același timp contemplând totodată și odihnind oarecum înțele­gerea pe cuvânt. Se simțea că monahul care citea nu era unul de rând... A doua zi, după Liturghie, înainte de a gusta ceva, ne-a făcut poftire la bibliotecă, unde a vorbit despre cărți, albume, reviste, multe dintre ele fiind donația sa pentru mănăstirea care se bucurase de o mai veche înzestrare bibliofilă, în vremea starețului Justinian Chira, viitorul chiriarh al Episcopiei Maramu­reșului.

Ne-a vorbit mult, până la un moment dat, când am rămas doar eu cu el. Au fost clipe de neuitare, pentru care îl fericesc pe părintele Ioan Pintea care a avut răgazul și privilegiul de a fi ceasuri și zile la rând împreună cu Nicolae Steinhardt.

Biblioteci și bibliotecari. O lume a cărților și a iubitorilor lor. Numeroase amintiri, mărturisiri și taine descoperite sau păstrate criptate pentru a fi revelate în ziua aceea…

La Schitul Prodromu din Muntele Athos, la începutul anilor ’90, părintele Petroniu Tănase mi-a prezentat biblioteca. Am observat cu câtă bucurie ne-a deschis paginile unor cărți, manuscrise, mai ales cel al istoriei mănăstirilor atho­nite, realizat de un călugăr român, în urmă cu mai mult de 100 de ani.

Altădată, într-un ceas al mărturisirilor, părintele Cleopa vorbea despre zilele când îl primea în biblioteca Mănăstirii Neamț monahul Ioan Iacob, bibliotecar al Lavrei, în anii când viitorul duhovnic și misionar Cleopa era doar fratele Costache Ilie. I-a și recomandat câteva volume, părintele Cleopa povestind adeseori despre dragostea monahului Ioan Iacob pentru cărți, care se traduce prin dragoste față de Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veșnic viu.

Am întâlnit și alți bibliotecari, la școală, la seminar sau la facultate, unii care erau cunoscuți, despre care am auzit, ori am citit, dar și alții care au rămas ascunși de ochii celor mulți și de știința noastră.

Părintele Ioan Pintea s-a bucurat să fie apropiat prietenilor cărților pe care le-au scris, ori publicat peste ani. Condeierul născut în același loc cu George Coșbuc a învățat din toate, din versurile poeților și din scrierile mărturisitorilor, inspirându-se mai ales din cuvintele Evangheliei.

Ne-a vorbit despre Mormântul gol, despre Casa teslarului, a admirat Ortodoxia și a lăsat multe însemnări ale unui preot, autointitulat de țară, dar care a fost dintotdeauna unul al Cetății. Smerenia se întâlneşte în viața, dar și în paginile sacerdoţilor.

Pe lângă opera lui Nicolae Steinhardt de care s-a ocupat și de care este legat, având mandat de la monahul scriitor rohian să privească cu atenție asupra tuturor lucrărilor sale, devenind un adevărat tezaurier (schevofilax al scrierilor de mare preț), Ioan Pintea ne-a lăsat, la rându-i, poeme, scrieri și însemnări de o autentică frumusețe.

Prin contribuția preotului Ioan Pintea s-a adăugat în imnografia creștină slujba Sfântului Pahomie de la Gledin și cea a martirilor năsăudeni, autorul continuându-și poezia în imnuri bisericești, preluate parcă din cetatea Damascului, unde au fost descoperite tainic marelui Apostol al neamurilor, devenit, din prigonitor, fervent apărător și propovăduitor al Evangheliei.

Dintre toate, aș vorbi despre mărturisirile unui preot de țară,  amintirile din parohia unde și-a început misia preoțească. M-au uimit învățăturile pe care le-a deprins în primii ani ai preoției de la oamenii care iubeau Biserica, care nu se depărtau niciodată de mesajul Evangheliei, ci veneau la preot ca spre un apostol și luminător al satului. Nu așezau nimic mai presus de duhovnic și Biserică! Aceștia țin cre­dința și Biserica într-un loc unde au fost martiri, în care s-au petrecut și nedreptăți, unde  vreme îndelungată oamenilor li s-a cerut să treacă la alte credințe care aveau mai multă apreciere în lumea de atunci. Cum să-ți lepezi credința, care este pecete prin care poţi dobândi sau pierde Împărăția pregătită de la întemeierea lumii...

Preotul Ioan Pintea a realizat însă mai mult decât scrierile pe care le-a adunat în acești 60 de ani ai vieții prin faptele, lucrările și zidirile de la bisericile pe unde a trecut, mai cu seamă de la lăcașul Sfinților Trei Ierarhi din Bistrița- Năsăud, care se află între cele primitoare și înnoite, cu amvonul îndreptat către inimile credincioșilor care vin pentru a asculta cuvântul cu putere multă.

Cine a poposit la Biblioteca Geor­ge Coșbuc din Bistrița rămâne uimit. Astfel de biblioteci se întâlnesc rar în țară, asemenea bibliotecilor mari ale lumii, pe unde am trecut.

Într-o vizită făcută dincolo de Ocean, un preot catolic, custode al Bibliotecii Institutului Teologic din Boston, menționa cu bucurie, aflând că suntem români, cele câteva cărți românești care întregeau biblioteca lor, pe lângă alte sute de mii de exemplare. La fel arată și biblioteca de care se îngrijește de ani buni părintele Ioan Pintea. Am văzut fotografiile vechii clădiri, care era complet diferită de ce este în prezent! Totul este schimbat, iar fondul de carte a fost îmbogățit cu volume noi, multe, zeci de manuscrise de la cărturari, clasici ai literaturii şi scriitori de renume, contemporani, care au hotărât să ofere scrierile, încă din timpul vieții, părintelui Pintea.

Părintele are și inimă mare, ospitalieră. Ani mulți, pe lângă restaurări și zidiri de spații noi, Ioan Pintea este gazdă bună pentru slujitori ai Bisericii, scriitori, oaspeți veniți din țară și de dincolo de hotarele ei. Întinde fratern mâna și celor din Basarabia, oferindu-le cărți și poftindu-i în ținutul Năsăudului, pentru a întâlni tradiții nepereche, ospitalitatea și spiritualitatea locală.

Multe dintre fotografiile noi ale bibliotecii tălmăcesc dragostea lui față de carte, pentru scriitori și mari cărturari, un loc special ocupând în clădirea rectitorită Mitropolitul Bartolomeu Anania. Imaginile îl arată pe ierarhul de la Cluj prezent fie la Bistrița, Nicula, Rohia, Cluj și în alte locuri. I-am mărturisit părintelui Pintea că nicăieri neuitatul ierarh nu are un asemenea spațiu dedicat, cum este cel de la Bistrița, creat prin osârdia sa.

Ioan Pintea are cuvânt ziditor. Dincolo de a-l scrie, îl trăiește. Aşa s-au adunat simțăminte, trăiri, gânduri care pornesc dinlăuntrul inimii și se îndreaptă către inimile cititorilor.

La sărbătorirea a 60 de ani, părintele Ioan Pintea petrece printre cărți și amintiri de suflet. Nu știu cât timp găsește pentru el ori pentru familia lui, întrucât timpul nu-i aparține și niciodată nu-i ajunge. Ceasuri bune le închină lui Dumnezeu, în duminici și sărbători, în zilele când este de rând la biserica din cetatea importantă a jude­țului său de obârșie și rezidență. Găsește timp în fiecare zi să fie prezent la biserică, apoi la bibliotecă, să inspi­re pe alții, să primească oaspeți, să se bucure, să participe la evenimente culturale, lansări de carte, simpozioane. Se mai așază târziu, când găsește timp, la masa de scris. Alte ceasuri sunt dăruite  rugăciunilor, contemplării, lecturii.

Îi sugerez  părintelui Ioan Pintea, la împlinirea vârstei de 60 de ani, să prețuiască mult timpul.

A zidit mult, a ctitorit, s-a ostenit. Să se hodinească mai mult scriind, pentru că vremurile sunt istovitoare, iar noi ne așezăm sub vremi. E păcat ca noianul trăirilor să nu fie așezate în pagină, din vreme.

Cât privește anii pe care Dumnezeu ni-i dă, mulți sau puțini, să îi așezăm în grija Lui.

Noi știm că cei care iubesc Cuvântul nu mor, iar dacă trec din această viață, vor trăi veșnic, după cum spune Mântuitorul ucenicilor Săi: Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci (Ioan 11, 25).

Doresc ca aniversarea părintelui Ioan Pintea să fie aidoma unui poem scris din inimă, cu înțelesuri pe care el, în chip special, dar și cei apropiați să-l poată ușor desluși.