Horia Stamatu - poezia sub semnele sacralităţii

Se dedică lui Sebastian Doreanu
 

Poezia lui Horia Stamatu îşi află iluminările şi dintr-o gravitaţie în proximitatea gândirii filosofice asupra Fiinţei şi Timpului, ce descoperise „sfiala, priinţa şi splendoarea blândeţii (ce) aparţin fiinţei şi pot fi înţelese în mod poetic” (Heidegger, Martin, 1999, Introducere în metafizică, Humanitas, Bucureşti: 209). Rostirile stamatiene parcurg experienţa marilor întunecimi, a hăurilor şi prăpastiei: „În tot mai rotund/ se-nvăluie totul/ şi nopţi fără fund/ ascund Sabaotul”. Poemul, intitulat În Haos, afirmă ideea fiinţării în haos. În limbajul lui Nietzsche, cuvântul haos numea „o reprezentare defensivă, conform căreia nu se spune nimic despre fiinţarea în întregul ei... (ci numai că) întregul lumii devine, în mod principial, inefabil şi inabordabil” (v. Heidegger, Martin, 2014, Despre eterna întoarcere a aceluiaşi, Humanitas, Bucureşti: 137).

Haos-ul apare în poemele lui Stamatu, iată-l în cel intitulat Soliloq VII: „Totul începe în haos/ şi nici un haos mai mic decât altul…” Dar şi în Râul cel negru („râul cel negru/ înconjură lumea”), simbol al întunecării sensurilor, al prăbuşirii celor mai înalte valori (evidente, ecouri din Nietzsche), Râul ca trimitere către Lethe, anticul râu al Uitării. Laitmotivul râului (heraclitică idee a curgerii) apare şi în Cronică sau Acelaşi râu din care cităm: „Acelaşi râu/ Îl duc mereu/ cu maluri albie curgând/ în el apune Domnul Zeu/ ca să răsară gând cu gând/…/ Vai ce adâncă-i noaptea lui/ şi fără margini e de clară/ temeiul ne-temei oricui/ cu mine-apune să răsară”.

Imprecaţiile faţă de răul lumesc capătă tonalitatea şi înălţimea de anatemă biblică. Se face simţit un spirit ce a asimilat în profunzime Apocalipsa şi îl vom regăsi în poemul pamflet Twist 1963: „scumpi egolatri fără eu/ apostoli castraţi de orice credinţă/…/voi drăgălaşi călăi cu briciul statisticelor/…/cine nu vrea e pus la categoria câine/ în numele humanităţii/ şi trebuie să-şi facă autocritica/ în biserica fără hram/ Vitraliile s-au spart/ organist e vântul turbat/…/cine de unde să înceapă?/ Unde e pasărea unde cenuşa ei/ unde ne duce această navă/ plină de ciumă?”

Imagistica stamatiană atinge acele stări ale lumii când poeticul se află în incidenţă cu sacralitatea şi acel misterios fundal al fiinţării pe care anticii îl gândeau ca moiră, fatum, destin. Poezia cuprinde teritoriile unui de-ne-gândit, ale acelui: „atâta cât ochii nu pot cuprinde/ începutul şi sfârşitul sunt una/ cu toată mirarea fuiorul materialiter/ de raze într-un şuvoi dar inexplicabil/ lumină a tot ceea ce subiectul/ dis­locă din indiferenţa a toate” (Peisagiu graţie). Discursul liric stă sub încărcăturile metafizice: alb - negru, lumină - întuneric, ziuă şi noapte, început şi sfârşit, linii de forţă tensive ale unui sâmbure mistic. Sub semnele lui prinde contur împovărata situare în lume a umanului. În poemele din Contrapunct (Paris, ed. Prodomos, 1969), nostalgia seninătăţilor primordiale pare să-l urmărească pe cel revoltat de neîncetatele degradări şi maculări ale imanenţei. De unde şi o nietzscheană nostalgie către veşnica reîntoarcere a aceluiaşi care ar putea să repună lumea în făgaşul ei auroral: „…Să aşezăm munţii la loc/ să tragem apele în albii,/ să pieptănăm pădurile,/ să scoatem viile/ iar la lumină,/ şi soarele, şi luna,/ să le curăţim de zgură/ şi nea­mul păsărimii/ să-l vindecăm de spaimă”.

Acest dor fără saţiu de auroral iradiază din întreaga lirică stamatiană, aspirând să re-deschidă orizonturile către creaţiunea dintâi, şi harul Cuvântului primordial cu inefabilele Lui întemeieri. Acolo mai adastă încă forţa vechiului adagiu In principio erat verbum/ et verbum erat apud Deum/ et verbum erat Deum.

Creaţia e presimţire a înfruntărilor dintr-un dincolo (al poeziei!) cu puterea mistică a Cuvântului, a Verbului gândit ca rugăciune, ca Logos, acela ce pe toate le rânduieşte, cum se spunea într-o antică rostire heladică. Stamatu „…a fost cel mai «eminescian» dintre poeţii noştri care au scris în afara ţării - un poet gânditor a cărui estetică intra în starea de graţie a liricii. Cuvântul, la el, are duplicitatea fecundă a seraficului şi concretului, iar montura lui este condusă de o rară virtuozitate a revelării latenţelor expresive, fapt care-l înglobează în aleasa familie a marilor artişti ai cuvântului” (Popescu, Titu, 2002, Din perspectiva exilului, ed. Dacia, Cluj-Napoca: 117).

 Horia Stamatu s-a declarat atins de poetica misticului hispanic Juan de la Cruz, deschizătoare de porţi ale extazului, amintind mitul platonician al peşterii, imagine a sufletului plutind spre lumina lucrurilor dumnezeieşti. Trăin­-du-şi exilul la Freiburg s-a situat şi sub iradierea de esenţă a rostirii heideggeriene care, pentru el (ca şi pentru Vintilă Horia sau Busuioceanu), devenea semnul heraldic al poemelor din exil: „Poetul este cel care numeşte Sacrul!“ (Der Dichter nennt das Heilige).

 Începând de aici se iluminează interioritatea labirintică a elaborărilor lui literare prin tonalităţi aproape liturgice, desfăşurări în inefabilele orizonturi ale credinţei. Se va resimţi vibraţia celor Cinci glose şi zece romances pe care le-a tradus în româneşte din Juan de la Cruz: Cântul sufletului ce se desfată întru cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă (Cantar del alma que se huelga de conoscer a Dios por fe).

Horia Stamatu nu s-a aflat printre cei apropiaţi de Nichifor Crainic, însă autorul Nostalgiei Paradisului a exercitat şi asupra lui o influenţă, fiind singurul ce îl aducea în cultura română pe Juan de la Cruz, hispanic discipol al lui Dionisie Areopagitul. Celebra rostire Noche oscura del alma devenise simbolul ce situa poezia într-un non plus ultra al cunoaşterii contemplative a lui Dumnezeu, un alt fel de a fi al cunoaşterii, ca survenire ex alto. Nichifor Crainic (v. Curs de mistică) desluşea un „termen ultim (în contemplaţie şi extaz)/…/când simţurile retrase din contactul cu lumea/…/se găsesc în suspensie”. Astfel apare ştiinţa cunoaşterii în care Jacques Maritain îl supranumea pe Juan de la Cruz Le Docteur de la Nuit. Autorul tulburătoarelor Les Degrés du savoir aducea în discuţie acel „…savoir communicable, qui a lieu par les idées” ca un „autre savoir” prin care „saint Jean de la Croix” devenea „le grand Docteur de ce suprême savoir incommunicable” (Maritain, Jacques, 1932, Distinguer pour unir ou Les Degrés du savoir, Paris: 616).

 Vocaţia sacralităţii l-a dus pe Stamatu către Juan de la Cruz. Traducerea lui deschidea un orizont în acel „cu totul altul absolut” (das ganz Anderes), în ideea de Sacru cum fusese ea definită de Rudolf Otto în celebra carte, Das Heilge, care surprinde elementul Divinului. Poemele lui Stamatu au amprenta acelei savoir incommunicable când contrapun lumina şi noaptea în replică cu misticul hispanic: „Se lasă o seară/ cu atâta lumină/ că tot ce-i afară/ e noapte străină / e noapte străină/ din stele oarbe/ mările-lumină/ cu ape le soarbe” (Marea delfinilor).

Se explică forţa specialei energii a poemelor stamatiene ce astfel sunt situate sub semnul a ceea ce Kierkegaard numea aedificatio, deci construirea întru fiinţă a unui raport spiritual decisiv. El pulverizează frontierele dintre vizibilul şi invizibilul lumii printr-o şi această (posibilă) Cunoaştere... de his quae sunt suprarationem, cum ar fi spus doctor mirabilis Thoma d’Aquino.

 Indirect legată, dar împletită cu ea - se profilează fascinaţia resimţită de Stamatu faţă de proto-istoriile poeziei, acolo unde lirismul se suprapune unei stări cu totul aparte, identificabilă cu starea de rugăciune. Dar în ce altceva am putea desluşi originea poeziei dacă nu în acel itinerarium mentis in Deum, dacă nu în rugăciune, adică în ascensiunea către misterul hiper noetic al luminii dăinuitoare, din supra esenţa Fiinţei? Poemele lui, dintr-o asemenea perspectivă, au nostalgia de sorginte eminesciană a muzicii, ca plutire extranoetică. Desluşim astfel şi căutarea, întrucâtva oarbă de sine, ce îl apropie de spiritualitatea rătăcitoarelor personaje din romanele lui Vintilă Horia sau Eliade, cel din nuvela În curte la Dionis. În consonanţă cu acestea Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, München, nr. 16/1979) scrie: „iradiaţia lui Orfeu până la noi este indiscutabilă./.../ Nu încape îndoială că orficul este una din componentele naturii româneşti/…/Orfeu a constrâns chiar puterile sălbatice ale sub-lumii (selva oscura) prin cântec să ajungă la Persephona/…/Cântecul nu este doar încântare, «seducţie», ca la sirene, ci un fel de forţă vindecătoare”.

Prin aura mistică, înţeleasă ca o cunoaştere extra noetică Poieticul stamatian tinde să devină o icoană a minţii, amintindu-ne de acea Etimasía, despre care Evagrie spunea: „Acolo se zice că şade Dumnezeu, unde este cunoaşterea” (apud Scrima, André, 2005, Antropologia apofatică, Humanitas, Bucureşti: 177).