Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Iarna la Brad

Iarna la Brad

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Corina Vlad Diaconescu - 16 Dec, 2020

La Brad, iarna era frumoasă. Mă gândesc de multe ori la anii copilăriei petrecuți în orașul meu natal. Ningea cu fulgi mari. Era linişte. Zgomotele de pe stradă erau diminuate de stratul gros de zăpadă. În casa noastră era cald şi bine. Sobele de teracotă erau încinse. Pe strada plină de omăt, mai întâi, din depărtare se auzea clinchetul de clopoţei, apoi apăreau săniile trase de cai. Pe trotuar, părinţii şi bunicii se bucurau de zăpadă împreună cu micuţii aflaţi pe săniuţe. Aerul era foarte curat şi parcă te îmbia la veselie.

În spatele casei noastre, nu departe, pe Drumul Vechi, astăzi strada Decebal, era dealul Trănculeştilor. Adică dealul pe care se afla casa familiei Trancă. Acela era derdeluşul nostru. Duminica şi în vacanţa de iarnă, abia aşteptam să aud chiotele și râsetele copiilor, să-mi iau săniuţa şi să zbor spre derdeluş. Urcam şi coboram de zeci de ori. Nu oboseam. Nu ne păsa de frig şi nici de faptul că ghetele, mănuşile şi fularele, la început ude, erau îngheţate şi ele. Exista o singură problemă. Dacă nu opream la timp din viteza coborârii, atunci săniuţa trecea drumul şi se oprea drept în gardul casei de vizavi. De câte ori nu ne întorceam acasă cu bărbia sau nasul julit, prinse între scândurile gardului!

Ce frumos era Crăciunul la Brad!

Mama pregătea multe feluri de mâncare şi cele mai aromate prăjituri. Unele erau combinate cu şerbetul de cacao sau de fructe. Şerbetul era păstrat pentru sărbători în bufetul din sufragerie, care nu era încuiat cu cheia. Ce atacuri dădeam eu la borcane! Încercam după aceea să şterg urmele, dar şerbetul tot scădea... Au trecut zeci de ani de atunci, nici nu ştiu dacă mai există la noi această minunăţie dulce, șerbetul.

În fiecare iarnă aveam un brad înalt, cât camera, ornat cu ghirlande confecţionate de noi din hârtie creponată şi cu câteva globuri tare frumoase. Păstrez şi acum un îngeraş din carton, care nu lipsea niciodată şi pe care îl prindeam pe brad cu mare bucurie în fiecare an. Apoi, în zilele de Crăciun, tatăl meu cânta la vioară, iar eu îl acompaniam la pian. Ne completam unul pe celălalt. Cântam şi cu vocea colinde precum O ce veste minunată, Florile dalbe, Stille Nacht, O, Tannenbaum!, canţonete italiene şi tangouri la modă. Pentru mama Neli (mama mea) interpretam Serenada de Tosseli, care îi plăcea foarte mult. O cânt şi azi în amintirea ei.

În Ajun, primii urători care veneau, la lumina zilei, erau copiii mai mici. Strigau de la poartă:

Primiţi cu Steaua?

Erau trei sau patru copii, iar unul ţinea o stea mare, ornată cu hârtie creponată, colorată şi cu staniol. În mijloc era prinsă o iconiţă cu Naşterea Domnului. Colindele erau aceleaşi care se cântă şi astăzi. Îi primeam pe toţi cei care veneau la poartă. Când se mai întuneca, începeau să vină Irozii. Un grup de flăcăi, însoţiţi de un om mai în vârstă, interpreta o mică piesă folclorică despre Naşterea Domnului. Îi primeam în casă, iar ei se instalau în mijlocul camerei. Personajele erau Irod, un ofiţer, câţiva soldaţi şi cei trei crai - Melchior, Baltazar şi Gaspar. Era nelipsit şi un cioban care purta un cojoc din blană de oaie şi o straiţă mare. Ciobanul se întindea totdeauna pe jos, în mijlocul camerei unde îi primeam noi. Toţi ceilalţi din grup rămâneau în picioare şi îşi rosteau rolurile. Ce mult îmi plăcea să-i văd şi să-i ascult! Irod avea o coroană mare din carton aurit, soldaţii aveau fiecare o sabie de lemn, un coif, iar magii purtau mantii cusute cu stele. Venirea Irozilor era un adevărat eveniment, pentru că nu existau prea multe grupuri pregătite. Flăcăii trebuiau să înveţe rolurile din timp, să repete şi să-şi procure costumele. Pe noi nu ne ocoleau, pentru că bunicii mei, cu care locuiam, erau darnici, iar noi ne bucuram de reprezentaţie. Atunci când se întuneca de-a binelea, veneau şi ultimele echipe. Un grup format din câţiva instrumentişti se oprea, în general, la casele unde se aflau fete măricele. Când am mai crescut şi eu, au început să vină şi pe la noi. Erau tineri care cântau la vioară, la acordeon, la tobă, la clarinet, la trompetă. Obiceiul era ca unul din ei să joace fata. Doamne, cât s-a rugat buna mea de mine prima dată să joc!... Până la urmă am acceptat. Acestea se întâmplau de mult, prin anii ʼ50-ʼ60 ai secolului trecut.

Dacă mă gândesc bine, ultima iarnă petrecută la Brad, aceea dintre 1965-1966, a fost foarte frumoasă. Peste tot era zăpadă. Mă plimbam adesea cu colegii şi ne făceam fotografii ca să avem amintiri din ultimul an de liceu. Privind fotografiile, mi-e drag să-mi amintesc de acest anotimp pe care altădată îl așteptam cu mare bucurie.