Iconarul

„Iconarul” este o nouă carte pentru copii sub semnătura Brândușei Vrânceanu şi cu ilustraţiile lui Ovidiu Gliga. Citind-o, înțelegi câtă bucurie îți aduce să faci ceea ce îţi place, să faci lucrul la care ești bun și să devii, astfel, un model pentru cei din jurul tău.

Scrisă în același stil inconfundabil, cald și profund, cu care autoarea ne-a obișnuit, cartea a apărut la Editura Nepsis, în 2019, şi spune povestea unui iconar, o poveste a împlinirii prin înmulțirea talantului primit, pentru bucuria celorlalți și pentru propria bucurie şi pace sufletească.

Prin descrieri bogate, detaliate, înaintea ochilor ți se înfățișează, ca într-un film, locurile în care trăiește, simte, creează și vorbește cu Dumnezeu personajul principal al cărții, pictorul de biserici și de icoane Grigore.

Plecând de la imaginea de început a stâncii bătute de valuri, care rămâne neclintită în locul ei, s-a țesut întreaga poveste a meșterului iconar, mutat în satul Sălcioara, de lângă Jurilovca, într-o casă pe care a modificat-o după sufletul lui și al soției: „Apele se chinuiau avan să dărâme faleza de pe țărmul înalt care ținea piept, de atâtea veacuri, mâniei lor, la vreme de iarnă. Își trimiteau asupră-i uragan de valuri înspumate, cu puterea unor mii de ciocane de aramă, urlau și se zbuciumau, chemau și vântul în ajutor, dar nimica nu reușeau împotriva pietrei, care așa, ca să le facă măcar un pic pe voie, mai slobozea, pe ici, pe colo, din pumnul ei închis, o fărâmă de grohotiș în adâncuri.”

Stânca Doloșmanului de pe lacul Razim pare ea însăși personaj în poveste, atât de puternică este ima­ginea zugrăvită de cuvintele scriitoarei. Este locul unde vine să primească răspunsuri, să se liniștească și să se roage iconarul. Aici îi aduce și pe cei din familie, copiii și nepoata Sofia, ca și cum ar vizita, împreună cu ei, un vechi prieten.

Povestea îndeamnă la găsirea menirii în viață și urmarea ei. „Când Dumnezeu dăruiește aripi, pune și-n suflet ideea de zbor”, îi spune meșterul nurorii lui, care nu era de acord ca fiica ei să aleagă cariera de pictoriță. „Pescărușul e frumos pentru că e la locul lui! Ia să-i tai aripile și să-l pui într-o curte, printre găini... n-o să ai cel mai grozav cocoș din sat, o să ai un pescăruș muribund”, spune el, în aceeași discuție a cărei martoră este stânca neclintită.

Dialogurile dintre bătrânul iconar și nepoata sa, Sofia, care pare că îi moștenește talentul, sunt pline de miez și de învățături morale: „Să știi că nu întotdeauna oamenii cei mai zâmbitori și peisajele cele mai blânde se dovedesc a fi prietenii cei mai buni”, spune bunicul.

Găsim pasaje întregi de explicații tehnice și spirituale, iar discuțiile despre icoane dintre bunic și nepoată sunt adevărate lecții catehetice. În cuvinte pe înțelesul ei, îi explică nepoatei cum se nasc icoanele și ce face o icoană să fie mai mult decât un simplu desen: „Cu cât reușește iconarul mai mult să intre în relație cu Domnul, cu Maica Domnului sau cu sfântul a cărui icoană o va picta, cu atât mai covârșitor va fi harul care îl va umple și cu atât mai transparentă, mai curată, mai gingașă va fi fereastra icoanei ieșite din mâinile lui.”

„Iconarul” este o lecție binevenită pentru cei care își caută calea, dar și pentru cei care se tem să-și urmeze chemarea inimii, prea copleșiți de vocea puternică a unei societăți care și-a pierdut sufletul.