IN MEMORIAM: Vasile Andru, fuga în atemporal

Dintre cele aproape 30 de cărți semnate de Vasile Andru (Andrucovici Vasile, n. 1942, Bahrineşti, Cernăuţi, plecat la cele veșnice pe 21 octombrie 2016), ne‑am oprit la titlul „Cel mai îndepărtat paradisÎ (Ed. Dacia) ce grupează o seamă de texte sub o anume simbologie psiho‑temporală, după cum urmează: Saeculum, Millennium, Atemporale. Aşadar, naraţiuni ce anunţă sfârşitul istoriei, declanşând totodată fuga în atemporal, a­bolirea timpului fiind o strategie predilectă a acestui autor învăţat, narator alert, solitar şi totuşi sincron prin ideaţie şi elaborare estetică şi stilistică cu reţetele euro‑americane.

Dacă istoria mai veche şi mai recentă excelează prin ferocitate (al cărei apogeu este chiar secolul ce de mai bine de un deceniu s‑a încheiat), Vasile Andru se refugiază în explorarea bănuitului paradis terestru, inaccesibil omului posedat de materie, accesibil însă celor din urmă emisari. Unul dintre aceştia se numeşte Zissu, un eminent chirurg, odinioară deţinut politic inclusiv în lagărul de exterminare de la Piteşti. Întâmplarea face ca după ani şi ani, în clinica de la Fundeni doctorul Zissu să fie pus în faţa unei dileme terifiante: fostul său torţionar, sinistrul personaj Trocaru, îi este livrat în comă pentru îoperaţie pe cord deschis”. Devenit ţăruş al regimului ceauşist şi protejat al tovarăşei, Trocaru va fi operat şi salvat ca orice alt pacient de dr. Zissu. Înving altitudinea spirituală şi deontologia medicală, conştiinţa că o eventuală răzbunare ar echivala cu o demisie în faţa unui monstru, estropiat cerebral.

Vasile Andru redactează pe baza mărturiilor unor oameni încă în viaţă un fel de memorial al infernului, cu toate detaliile reeducării şi demascării interioare puse în operă de sataniştii stalinişti Ţurcanu, Zaharia, Trocaru ş.a.m.d. Naraţiunea, la graniţa dintre documentarul non‑fiction cu personaje reale şi participarea din off a autorului, excelează prin dramatismul secvenţelor, atitudine morală şi efect de sens parabolic.

Familiarizat cu limbajul medical, inclusiv cel psihiatric, Vasile Andru sondează o tipologie atipică, mediumnică am zice, incompatibilă cu lumea albă. Elena - ca şi Cassandra sau Fatima - este o clarvăzătoare ce trăia între lumi, în toate lumile, prevestind prigonirea aromânilor din Pind şi soarta înfiorătoare a celor din propria familie. Hristoterapia sau terapia cu aur a unui personaj la fel de misterios acreditează pe deplin ţinuta stilistică a autorului, ţesătura intimă subtilă, al cărei temei este convertirea, în aforisme şi filosofeme, a celor mai cutezătoare idei şi informaţii ştiinţifice la zi. Această captivantă umanizare a abstracţiunilor se datorează şi unei indubitabile vocaţii poematice a dicţiunii, totul concurând a face din Vasile Andru un stilist volubil, inspirat, compatibil cu experienţa sa de uomo universale, explorator al enigmei de la antipozi, obsedat de România, de destinul indivizilor şi totodată de cel al comunităţii planetare.

Preocupat de lanţul cauzalităţii, de asceză şi raporturi telepatice, de eros şi moarte, dar şi de dumnezeire şi informatică, Vasile Andru se transferă metabiografic în naraţiune şi per­sonaje, detaşarea sa fiind doar aparentă. Este un ascet doar atât cât mitologia tăcerii lăuntrice să fie garanţia harului, a elocinţei şi inteligenţei de a întrevedea şi degaja ar­he­tipuri ale raiului pierdut, ale adăpostului intrauterin pierdut, toposuri ignorate de copiii stohastici din Saeculum. Împletind firul epic a­ven­turos, şi chiar senzaţional, cu cel al cogitaţiei, documentarul cu glosa autoreferenţială, naraţiunile lui Vasile Andru au acea aură a uluirii rimbaldiene („Savez‑vous j'ai heurté les incroyables Florides...!”), de pildă, descrierea Noii Zeelande având impactul pe care l‑a avut, bănuim, Descriptio Moldaviae pentru străini.

Pentru orice român care vrea să călătorească sau să emigreze în Noua Zeelandă, dar şi pentru autohtoni, Scrisorile din Aaotearoa constituie un text obligatoriu, un ghid şi o evanghelie, de la descălecare până‑n zilele noastre, o carte de vizită şi un promo al unui paradis cu 79 de grupuri etnice şi cu cele mai multe computere pe cap de locuitor. Ca să nu mai vorbim de Polinezia, cu un picior în paleolitic... Luciditate europeană, desvrăjire şi intuiţia sacralităţii, a limbii salvate, jubilaţia insolitului: „Într‑o noapte senină priveam cerul şi Crucea Sudului, şi mi‑ai zis: «Vezi, este exact deasupra casei! Parcă locuim într‑o biserică, adică avem Crucea Sudului în vârful casei»”.

Descriptor al realului tot mai rarefiat prin standardizare, Vasile Andru îi (îşi) dă o şansă prin extrapolarea lui în timp, dincolo de timp, reciclându‑l în plasa de cronomi ai visului artistic, ai limbajului misterios, dăinuitor. Tributar bibliotecii universale atât cât se cuvine din partea unui autor antiacademic, Vasile Andru ambiţionează să dezlege Graiul florilor şi să acceadă la acele brâie de energie în virtutea cărora personajele sale dobândesc controlul suprafiresc al vieţii şi al morţii, emit mesaje hemografice sinonime cu demnitatea sinucigaşă a poeziei.

Cel ce fuge de asfixia mentală şi psihică în spaţii închise, provinciale, protagonistul extraterestru din „Stimaţi zbu­rători, bine aţi venit”, nu pregetă să facă în stil comportamentist un tur de oraş (Bucureşti, chiar aşa!) ajungând ostentativ în zone muncitoreşti, oricum stranii. Un mesager în căutarea propriei iden­tităţi, a lăzii sale de zestre. Pe drumul întoarcerii, de la 4.000 de metri, pământul i se pare extraterestrului o sinteză tragică. Pasibil de inexistenţă.

Ca mai toate cărțile lui Vasile Andru, și aceasta are certe virtuţi terapeutice, asemenea unei cupole de fluide cerebrale benigne, armonice, sub care dezordinea noastră interioară pare să cedeze, cel puţin pe timpul lecturii, dincolo şi dincoace de timpul istoriei.