Nostalgia cerului primordial

Cartea de poezii a lui Virgil Diaconu, Sufletul peregrin (Editura Contrast, Bucu­rești, 2021), pune în valoare diverse corespon­dențe ale evanescenței cu detaliile existențiale care ne înconjoară, sondări profunde ce vor să atingă esența sinelui liric. Asistăm la deschideri sufletești maximale. Simboluri variate sunt amalgamate într-o atmosferă propice parabolei. Transcendentul îi trimite poetului semne incontestabile, totul pentru a stopa expansiunea celor obscure. Aspectările misteriosofice au parte de accentuări deosebite. Căutarea coboară până în zona începuturilor, atunci când solitudinea nu își punea încă amprenta ineluctabilă. O profesiune de cre­dință: Dimineața mă scol întotdeauna devreme/ și mă apuc de lucru./ Lucrez la Fabrica de Visuri./ Aici îmi trec pe curat toate spaimele și bucuriile,/ trandafirul surâsului ei și muntele de iluzii. (Portret cu cireșul în brațe).

Paradigmaticul cireș al lui Virgil Diaconu de aici se înalță. E reliefată nostalgia după cerul primordial, cer al unei copilării în afara oricărei maculări. Rugăciunile și prefigurarea marilor fericiri vor conta mereu. O incan­descență manifestă promite să conducă spre ample revigorări sclipitoare. Tot ceea ce ține de suflet ia valori hipertrofiate în poezia lui Virgil Diaconu. Prietenilor plecați în lumea de dincolo, poetul le fixează figurile în versuri cu valoare de lumânări arzând pentru totdea­una. Pre­zența Îngerului fundamentează visul speranței fără limite. În circumstanțele date, poezia și credința sunt consubstanțiale: Toată copilăria mea s-a petrecut între două biserici./ Între două clopote de bronz,/ care mă chemau duminica la slujbă.// Uneori, între cele două biserici de pe strada mea/ se isca un vuiet... Slujba preotului trecea atunci prin mine,/ împreună cu tot alaiul de sfinți coborâți din zid./ Și corul din văzduh al îngerilor, heruvimii și arhanghelii,/ serafimii și toate oștile cerești treceau atunci prin mine/ ca un vuiet... Toate rugăciunile și lacrimile credincioșilor./ Și întunericul luminat de degetele Domnului,/ trecea ca un vuiet prin mine./ Și voi care mă întrebați de fiecare dată ce este poezia ...(Între două biserici).

Simbolistica flăcării ar putea edifica totul. Câteodată, spectrul apocaliptic duce la dezorientări radicale. Poetul vizionar se angajează să ia parte la marile enigme ale spiritului. Fisurarea opacității existențiale constituie o asumare fără rest. Persistă speranța într-o falie existențială puțin cunoscută, care ne trimite semnale. Este invocată insula, poate chiar a lui Euthanasius, motiv auroral ce sporește ființa. Puritatea copilăriei, reactualizată, aduce cu ea emblemele celor tinzând spre culmi. Versurile lui Virgil Diaconu sunt în așteptarea unui catharsis fundamental, reinstaurarea duhului și a luminii. Din adâncuri, figura mamei va fi întotdeauna edi­ficatoare. Sentimentul dezmărginirii sosește în spirit ecumenic: Știi și tu: vine vremea/ când trupul nu îl mai porți după tine.// Dai roată pe câmp -/ și deodată ești toate florile câmpului.// Cu duhuri neștiute vorbești până în zori/ sau înflorești pădurea pe care nu o ai.// Este vremea când Fiara își leapădă dinții,/ când piatra o dezlegi de lespede.// În sufletul tău se întâmplă/ o lume mai mare ca lumea.// Sub sabia mulțimii poți râde,/ iarba crește sub fier.// Vine vremea când trupul nu îl mai porți după tine.// Numai îmbră­țișare ești!// Și îmbrățișarea este mai mare ca lumea. (Îndepărtare). Pădurosul interior poetic vibrează pe ritmuri săgetătoare. Este subliniat miracolul perceperii existenței în clipă. Se impune vocația ascensionării, pe fondul dureros al inechităților mundane. Sentimentul izgonirii din Rai persistă pe tot parcursul cărții de versuri a lui Virgil Diaconu. Numeroasele recluziuni au darul alchimizării viziunilor ce se succed cu intensitate. Adeseori, covârșitoare prezențe din trecut invadează scena actualității și invită la o acută meditație: Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete./ Și făpturile din albumul cel vechi au dat năvală în casă./ Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea./ Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă/ și cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,/ ca să-ți alunge tăcerea și teama./ Iată fecioara, care are chiar mâinile tale./ Și care aleargă pe câmp după fluturii amiezii./ Fecioara cu aripi de fluture./ Și copilul, care prinde pentru tine soarele cocoțat în cireș./ Toate au dat năvală în odaie,/ de parcă lacrima nu și-ar fi de ajuns. (Apariții).

Renasc nostalgii, (cu)tremurări problematizante. Se profilează necesitatea unei ocultări, până când vremurile vor fi altfel aspectate. Conștiința lirică are conotații adânci, îndrăgostite: Eu sunt poetul dispărutei spițe,/ silabisind lumina care m-a răpus.// Doctrina mea este transmutația elementelor,/ este iubirea: în curând voi fi cântecul mierlei,/ în curând voi fi floarea de cireș.// Eu sunt poetul!// Eu am înfăptuit transmutația:/ sunt cântecul mierlei, floarea de cireș.// Trupul și brațele nu mă cuprind./ Viața pe care o am este o haină/ prea strâmtă pentru mine.(Eu sunt poetul). Acțiunile poetului doresc să îndepărteze pericolul aneantizării. Despărțirea de spaime va fi esențială. Oglinzile trimit continuu mesaje privilegiind introspectarea, reacții proprii unor deplasări cu valoare absolută. Dramele sinelui sunt imediat recognoscibile în volum. Principiul extensiunii adoptă forme diverse: Deschise peste lume mâinile mele,/ ce lume vor avea să-și aleagă?// Stau în mijlocul lumii – și lumea o caut./ Stau în mijlocul zilei – și ziua unde este?// Cel cu himera pe umăr/ prea lesne nu-și află casă.// Iubirea mea se sprijină pe mări!/ Zborul întrece pajura!/ Mâna mea a început să vorbească.// Pentru câtă lume aduc/ vor trebui două lumi.(Orizont).

Versurile lui Virgil Diaconu au inedite ramificații filosofice, spiritualizări mereu în căutarea depășirii limitelor. Finalul acestei valoroase cărți cuprinde un corpus intitulat Tratat de poezie sau Îndreptări pentru poetul tânăr, asumări la nivel radical având în centru tot ceea ce ține de actul creației lirice.