INEDITE: Grădinile părintelui Victorin

Kirkegaard povestește că în apropierea unui sat danez, unde tocmai poposise un circ, a izbucnit un incendiu puternic, pe care circarii nu-l puteau stinge. Speriat, directorul l-a trimis pe clown în sat ca să-i anunțe pe oameni și să le ceară ajutorul, mai ales că focul amenința să se extindă și asupra satului. Dar sătenii, văzându-l pe clown în îmbrăcămintea lui, izbucnesc în râs crezând că e o farsă și-l aplaudă cu veselie. Oricât încearcă acesta să îi convingă de adevărul tragic, să înțeleagă că nu e vorba de spectacol, nu reușește. Cu cât insistă mai mult, cu atât sătenii râd mai tare și-l aplaudă mai furtunos, convinși că e vorba de o reclamă pentru spectacolul circului. În scurtă vreme, incendiul a cuprins și satul, distrugând totul: atât circul, cât și casele oamenilor.

S-a relatat deseori această povestire căreia i s-au atribuit semnificații foarte realiste. Pe bună dreptate. Ea este o alegorie tragică a realității zilelor noastre. Poate că filozoful și teologul danez a intuit evoluția omenirii, care în acest secol a căpătat o tentă mult diferită de secolele anterioare. Cu un dram de onestitate, trebuie să recunoaștem că trăim o catastrofă generală, chiar dacă ne lăudăm cu toate găselnițele pe care le considerăm un semn de progres. Ce se întâmplă cu mentalitatea omenirii? Cu apetitul ei pentru rău și dezmăț, pe care îl numim liberalism, slăvindu-l ca pe o „lipsă de prejudecăți”, sau capacitate de a ne adapta „cuceririlor inteligenței noastre”. Oare chiar așa să fie? Oare n-ar trebui să ne sperie ceea ce vedem în jurul nostru? Incendiul s-a extins și a cuprins satul nostru, lumea noastră. Pe cei ce încearcă să ne prevină îi considerăm niște clowni care ne fac să râdem. Ei nu trebuie să fie luați în serios. Îi aplaudăm în derâdere, ne batem joc de ei! Sunt spirite simpliste care încă mai cred într-o Ființă Superioară și nu în atotputernicia omului. Și ne facem că uităm cât de limitată este puterea noastră. Ce putem, în definitiv? Inventăm mașini de spălat, computere cu care aflăm tot ce vrem, fără să ne batem capul, automobile din ce în ce mai rapide, care distrug puritatea aerului și pe care apoi tot noi ne străduim să le înlocuim cu altele și mai rapide, și mai dăunătoare. Ne lăudăm că ne apărăm sănătatea cu mijloace fără greș, care pe de o parte vindecă organele bolnave, pe de alta le îmbolnăvesc pe cele sănătoase… Cu toată aroganța noastră, suntem triști și neliniștiți, pentru că „atotputernicia noastră” nu e capabilă să ne aducă bucurie. Și apoi? Atingem veșnicia, ne-o putem oferi noi înșine, ca pe dovada definitivă a superiorității noastre? Nu, din păcate, vremurile noastre nu se caracterizează prin evenimente care să fie justificate inteligent sau logic. Și care vor fi consecințele?

Oamenii părăsesc o mentalitate firească, clădită pe stâlpii bunei-cuviințe, ai generozității, ai nor­malității potrivite vârstei, educației, tradiției, pentru a se scufunda în mocirla prostului-gust, a jos­niciei, a atitudinilor care, în cel mai fericit caz, ar trebui să provoace un zâmbet ironic. Am scos din voca­bularul nostru cuvinte unice pe care le-am învățat de la predecesorii noștri: „... se cuvine, așa se cade…”

Zilele trecute am văzut la televiziune un interviu referitor la faimoasa zi a Sfântului Valentin. Am importat moda acesteia, în dorința de a fi cât mai „occidentali”. Nu e cumva o notă proastă dată relațiilor dintre oameni? E nevoie oare de o zi dedicată anume iubirii? N-ar trebui ca în toate zilele vieții noastre să ne gândim cu afecțiune la cei despre care spunem că ne sunt dragi? Să-i avem totdeauna în minte? Să-i purtăm totdeauna în inimă? Să-i sprijinim, să-i ajutăm, să fim prezenți pentru ei în toate împrejurările? Să fie toate zilele vieții noastre „zile ale Sfântului Valentin”? Reporterul întrebase o femeie în vârstă ce părere are despre această „zi de sărbătoare” și m-a uimit atitudinea ei belicoasă.

Împreună cu soțul ei, „două jucării stricate”, cum spune atât de plastic și de trist poetul, ea tuna și fulgera împotriva faptului că atât mediile, cât și Biserica nu se implică într-o celebrare a zilei Sfântului Valentin, ca zi a proslăvirii relațiilor sexuale. Pentru că, spunea ea, asta e semnificația acestei zile: celebrarea relațiilor sexuale. Ele sunt singura formă adevărată de relații interumane. Să le fie rușine tuturor care nu sunt adepții acestei dovezi de modernitate și rafinament. Ce-i aia credință în dragoste, sentimente durabile care învăluie persoana iubită mergând până la sacrificiu, la unitatea de sine pentru celălalt? Să le fie rușine popilor că vorbesc de sentimente profunde, definitive și nu proslăvesc erotismul, aventura, plăcerea de a experimenta parteneri noi... Nu, n-am râs, mi-a venit să plâng.

Incendiul din povestea lui Kirkegaard... Iată realitatea pe care am adoptat-o: incendiul care ne pustiește sufletul, pe care nu-l recunoaștem, nu recunoaștem că el cuprinde lumea noastră incapabilă să recunoască mersul ce duce la distrugerea spirituală a omenirii. Și atunci, se pune întrebarea: de ce oare? Este firesc, omenește, să ne construim o asemenea lume a mizeriei spirituale? Să acceptăm incendiul care se extinde inevitabil?

Nimic nu poate depăși puterea imaginației slujită de cuvântul scris. Orice încercare de-a preschimba imaginile sugerate de acesta eșuează, dezamăgește. Eventual, surprinde. Materializarea îngroașă liniile, preschimbă imaterialitatea, prin transparența căreia te apropii de un dincolo numai al tău, în contururi apăsate, precise, imobile. Rare sunt acele frânturi de realitate care își păstrează farmecul. Farmecul a ceea ce este și pare a nu fi, sau nu este și pare a fi. Farmecul a ceea ce se arată așa cum vrei tu să fie, nu cum este în realitate. A ceea ce a văzut și altul, la fel de însetat de ceea ce nu poate fi definit, definit tocmai prin această imposibilitate de a-l defini. Și devine clar că există și o altfel de realitate. Că putem să ne ferim de incendiul care ne distruge, de flăcările mizeriei sufletești, de inconștiența cu care acceptăm entuziaști să mânjim cât mai profund existența.

Fragment inedit din volumul omonim, în curs de apariție