Ioan N. Roşca - Satul de sub zăpezi

Cu mulţi ani înainte de a mă fi întâlnit cu scrierile poetului, eseistului, jurnalistului cultural şi, nu în ultimul rând, ale comentatorului rafinat şi subtil de poezie Ioan N. Roşca i-am întâlnit numele ca autor al unui volum de Filozofie contemporană, reunind texte „alese, traduse şi comentate de Alexandru Boboc şi Ioan N. Roşca” (Ed. Garamond, colecţia Etos şi Logos). Frapantă - în res­pectiva alcătuire - mi se păruse atunci includerea unui interviu acordat de Martin Heidegger în septembrie 1966 publicaţiei Der Spiegel, interviu care, din raţiuni nu tocmai avuabile, s-a publicat abia după un deceniu.

Fiinţarea literară a lui Ioan N. Roşca îmi devenea cunoscută mult mai târziu.

Volumul de proze scurte intitulat Satul de sub zăpezi convinge încă de la primele pagini asupra vocaţiei de povestaş a autorului. Relatările au ritm şi articulează discret volutele unor istorisiri din care nu lipsesc accentele tulburătoare, parcursul epic eşafodându-se firesc cu simţ al proporţiilor şi cu naturaleţe. Experienţa şi exerciţiul scriiturii jurnalistice se fac simţite în sobrietatea şi lapidaritatea discursului, în tăietura oarecum severă a frazelor. A prima vista rostirile se derulează molcom, parcă atenuând ceva ce ar trebui, desigur, spus însă cu oarecare grijă pentru că, de undeva, de dincolo de ele, răzbate şi sunetul unor tonalităţi întunecate. Evident, naratorul se întoarce la privirea inocentă din anii copilăriei şi ulterior ai adolescenţei. Situaţiile, sensurile, reverberaţiile şi halourile fiecărui cuvânt se modelează cu o vizibilă seninătate, deschizându-se spre orizonturi ce iluminează dealurile şi câmpiile unde palpită viaţa unui sat, cu toate cele ale lanurilor, păşunilor şi, în parte, cu bucuriile, servituţile, truda, dar şi frumuseţea trăirilor dintr-o frumoasă lume agrestă. Pe deasupra tuturor celor relatate resimţim şi ceremonialurile unui anume fast al desfăşurării momentelor de viaţă frustă a oamenilor pământului. În toate transpare imaginea unui anume peisaj ce stăpâneşte interioritatea autorului, astfel că prozele lui Ioan N. Roşca devin interesante şi dintr-o polifonie a perspectivelor. Ceea ce nu ne îngăduie să uităm că, totuşi, autorul este, prin însăşi natura sa intimă, poet. Pe coperta patru chiar îşi motivează ivirea în lumea prozei, autocitându-şi un fragment liric publicat cândva la Editura Eikon: „Ci uneori, când caut poezia/ Îi mulţumesc copilului ce-am fost/ şi satului de şes unde-am crescut…”

Din nefericire, vremurile nu au îngăduit prea mult loc desfăşurărilor doar întru bine şi frumuseţe. Din viaţa celor legaţi de viaţa câmpurilor n-au lipsit nici iernile, nici gerul şi nici marile întunecări. Cât despre zăpezile care - ni se spune chiar din titlu - nu o dată, ci şi în felurite şi neprietenoase chipuri au acoperit satul, prin ele nu vom afla trimiteri la nostalgicele malinconii poeticeşti precum în celebrele les neiges d’antan. Dimpotrivă, ele vorbesc de apăsătoarea şi întunecata iarnă a vrajbei din neiertătoarea noastră istorie recentă, de teama şi spaimele ce au bântuit o întreagă generaţie de copii care, în pofida vârstei lor fragede, aveau să intre în lume (alături şi de cei mari!) marcaţi de ameninţătoarele maşini negre cu farurile stinse ale securităţii comuniste din anii ’50. Chiar prima proză de numai o pagină şi jumătate este semnificativ intitulată: O poveste de iarnă cu o maşină neagră. Textul respectiv este menit să amprenteze de fapt atmosfera întregului conţinut al cărţii.

Ar fi momentul să amintim de alura cumva polifonică a unor sensuri prin care rostirile prozatorului dobândesc reliefuri, pregnanţe şi determinaţii surprinzătoare şi, nu o dată, cu evidente halouri de adâncime. Cuvintele copil, sat, pământuri, colectivizare, dosar acolo unde trebuie, sunt de fapt cuvinte-cheie care operează (cum ar fi spus un filosof) o „punere în lumină”, ba chiar o „legitimare” într-un plan al profunzimilor pe care povestaşul, cu toată curgerea molcomă a rostirilor, îl extrage din realitatea ostilă a vremii ce dă o anumită coloratură specială acestei cărţi. Dar, în conglomeratul de sensuri al istorisirii, rostirea decupează un contur amplu şi complex în care se înscrie ideea de Sat ca loc special într-un timp al umanului unde apar dimensiunile esenţiale ale locuirii. Satul şi locuirea - potrivit lui Heidegger - se vădesc în sensul de spaţiu în care omul este adus la pace, adăpostit într-un ceva liber „care ocroteşte orice lucru întru esenţa sa”. Aici ocrotirea „este trăsătura fundamentală a locuirii”. Esenţa umană rezidă în faptul locuirii, al sălăşluirii muritorilor pe pământ, cu pământul şi în armonie cu toate aparţinătoare lui (v. Heidegger, Martin, 1995, Originea operei de artă, Humanitas, Bucureşti: 175). Se subînţelege că Satul nu este doar o rânduire în spaţiu, ci şi o instaurare a esenţei umanului, acel ceva ce îi conferă o dimensiune cu totul specială. Este revelaţia ce l-a apropiat pe autorul lui Sein und Zeit de înalta rostire poietică a unui Hölderlin când acesta spune: „Plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte/ Omul pe acest pământ”. Într-adevăr, Poeticul oferă sensul definitoriu acestei esenţe. Aici se întâlnesc prozatorul şi profesorul de filozofie Ioan N. Roşca, cel ce îi va mulţumi satului de şes care i-a modelat existenţa în lume. „Câmpia le destăinuia (copiilor) multe din tainele ei, înainte ca ei să înveţe carte, şi, de aceea, le era cel dintâi dascăl.” Luminos îi tresare-n memorie acel spaţiu-timp „când oamenii mai aveau câteva pogoane de pământ, câmpurile netede şi nesfârşite erau cultivate/…/ cu grâu, porumb, floarea-soarelui, tutun/…/ mazăre, varză, sfeclă de zahăr, sau chiar pepeni”. Iar copiii munceau alături de părinţi şi creşteau „în aer liber, cu pământul roditor sub tălpi/…/ la depănuşat, la înşirat frunzele de tutun pe sfoară, la culesul viilor”.

Iată însă că peste acea realitate a românităţii care o vreme a ocrotit orice lucru întru esenţa sa au survenit dezechilibrele războiului, urmate apoi de experimentele dizolvante şi tragice ale istoriei recente. Din lumea satului au fost extirpate cu violenţă rosturile şi esenţa de fundament al locuirii, al sălăşluirii umane şi nimic nu a mai putut păstra strânsa convieţuire cu pământul şi toate cele aparţinătoare lui. Prozele lui Ioan N. Roşca pun în pagină tocmai tulburarea existenţei umane şi imaginea dramaticului sfârşit al satului românesc sub invazia agresiv-destructurantă a inumanelor utopii comuniste. Poate de aceea, în fragmentul inserat pe coperta patru autorul scrie, referitor la asprimile realităţii devenite de-ne-ocolit: „m-aş consacra doar prozei/ că-n univers prozaic vieţuiesc”. Dar, uneori, când caută poezia - mai spune el - nu o va mai găsi decât în imaginea, acum pierdută, a satului în care se ivise cândva ca un copil al locului.

Profesorul de filozofie nu uită că autorul lui Sein und Zeit, cel de care se apropiase cândva în calitate de cercetător, afirma că „…abia creaţia poetică este cea care face ca locuirea să fie o locuire/…/ creaţia poetică şi locuirea fiind solidare, chemându-se neîncetat una pe alta”; iar „locuirea s-ar putea să se odihnească în poetic” (op. Cit: 198). Sunt legături subtile ce nu se deschid în mod direct înţelegerii curente, ci rămân suspendate într-un alt plan aflat într-o evidentă ascundere. Subtil legată de om, în amplexiunile ei, locuirea se adevereşte ca atare şi „nu survine decât atunci când creaţia poetică ajunge la esenţele care îi sunt proprii”.

Deşi scurte, aparent detaşate, depărtate de orice patetism, povestirile lui Ioan N. Roşca emană un tragism persistent şi îngrijorător. El capătă consistenţă din meandrele de-ne-înţeles ale unei crize existenţiale induse de un anume timp şi de o anumită stare a lumii, tot mai deprimantă şi ameninţătoare. Ea îngăduie să se întrevadă întregul orizont al distrugerilor fără speranţă ale Satului. Ceea ce, pentru un anume tip de umanitate, a echivalat cu o pierdere a unei patrii. Heimatlosigkeit a fost cuvântul german pus în circulaţie de Heidegger pentru o asemenea stare de lucruri.

Aşadar, vorbim de povestea tragică a distrugerii acelui spaţiu, cândva liber în rosturile sale, spaţiul ocrotitor al românităţii întru unicitatea esenţelor sale, incontestabilul depozitar al dimensiunilor identitare. Ultimele titluri sunt elocvente: Nedumeriri şi Plecări. Ele ilustrează definitiva despărţire de sat, totala înstrăinare de locurile unde, plini de merite şi în chip poetic, locuiseră oamenii acestor pământuri.