Italia, o țară mereu fascinantă

Mi-am început vacanța la Rimini și în prima zi m-am dus să văd orașul vechi cu vestita sa piață Malatesta și castelul cu același nume, cu podurile sale, dintre care Tiberius e celebru, cu teatrul, cu fântânile și statuile sale uimitoare. În piața Malatesta, un imens ring înconjurând fântânile acum închise, pe care însă te poți așeza vara să te răcorești de arșița zilei, a fost transformat de Fellini, în filmele sale, într-o arenă de circ, iar circul într-o metaforă a vieții…

La Peruggia și Assisi, frumusețea care țâșnește spre bolta cerului sub forma unor catedrale de marmură sau frumusețea lucrurilor mici, mărunte, pe care ochiul se odihnește, care-ți dau o stare de bine, te fac încrezător în omenire și-ți dau speranță că, oricât de întortocheate căile Domnului și de neprevăzute cele ale istoriei, până la urmă frumosul și binele înving. Că până și bisericuța, pe care o vedeți în imagine, transformată în depozit de materiale, își va recăpăta poate cândva sacralitatea...

Santarcangelo este o altă localitate încântătoare, nu departe de Rimini. Pătrunzi în orășel printr-un fel de Arc de Triumf și te simți aproape un învingător! În față se deschide o piață largă, ca un forum, la întretăierea celor două axe pe care se ridica orașul roman, cu nelipsita fântână, unde în serile de vară se adună cu toții să asculte muzică, să mănânce o felie de pepene sau o înghețată, dar mai ales să privească jocurile de apă ale fântânii, decorată la Santarcangelo cu un fruct de ananas, simbol al abundenței, al bunăstării. Înainte de a porni pe străduțele mici, în pantă, m-am oprit în fața vitrinei unei librării, chiar lângă piața mare. M-am bucurat pentru că librăriile sunt din ce în ce mai puține... M-a încântat apoi un muzeu al nasturilor, cu peste 15.000 de exponate, de diverse forme, unele frumoase, altele interesante, care spun atât de mult despre statutul social al celor care-i purtau la hainele de gală sau de fiecare zi. Nasturii fac și ei parte din istorie. Într-o imagine, un nasture al lui Mozart!

Republica San Marino, așa cum o arată și numele, o republică, independentă, cu propria constituție și propriul parlament, care ia hotărâri în interesul poporului sanmarinez. Republica e pe lista UNESCO nu pentru monumentele sale, ci pentru felul cum a știut de-a lungul vremii să-și apere libertatea și inde­pendența, deși nu mai are armată de mult. ­Deși neutră în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost bombardată de englezi, care i-au distrus complet o bijuterie de cale ferată ce o lega de Rimini. Au murit și vreo 60 de oameni. Sanmarinezii au cerut despăgubiri uriașe, le-au primit 17 ani mai târziu și de atunci tot discută în parlament să construiască din nou calea ferată…

Veneția și-a sărbătorit anul acesta, la 25 martie, 1.600 de ani de la întemeiere! Veneția de atunci nu era desigur decât o încropire de colibe răspândite prin mlaștinile lagunei, întemeiată fiind de niște refugiați care se retrăseseră acolo de frica popoarelor migratoare, în special a hunilor și a longobarzilor. De cultivat pământul nu puteau, că n-aveau, dar trăiau din pescuit și din comerțul cu sare, din belșug în lagună. Supranumită și aurul alb, care era și este vitală, nu degeaba avem și noi povestea cu sarea-n bucate, se vindea la un preț exorbitant. A fost sursa îmbogățirii venețienilor. Una din primele. Au urmat altele. Treptat, Veneția devine o mare putere, și apoi o supraputere maritimă. Își construiește o flotă cu care ajunge să controleze Marea Mediterană. Aduce condimente din Orientul Îndepărtat, la fel de scumpe ca sarea, plătite cu greutatea lor în aur. Bogăția se revarsă asupra venețienilor, care vor ridica orașul lor, Veneția, unul din cele mai frumoase, mai ciudate și mai acaparatoare din lume.

Dacă Veneția e dantelată, spumoasă, barocă, misterioasă, oglindindu-se parcă tulburată de propria-i frumusețe în apele lagunei, Florența este de o frumusețe severă, gravă, copleșitoare prin eleganța și stilul ei. Am mai fost la Florența. Ciudățenia este că de fiecare dată când o vezi ți se pare arhicunoscută și în același timp nouă, surprinzătoare, mereu descoperi noi detalii. Faci doi-trei pași și imaginea este cu totul alta; te poți roti astfel în jurul Domului Santa Maria del Fiore ore în șir, încontinuu cucerit de acest festin al ochiului și spiritului. Florența este un cântec de iubire înălțat dumnezeirii: lui Dumnezeu, dar și părții de divinitate din fiecare om.

Numai că noi, cei de azi, avem o cu totul altă înțelegere a lucrurilor decât cei de acum sute și sute de ani. Nouă trebuie să ni se dea explicații, pe când cine venea atunci, demult, la Baptisterium, știa că se îndreaptă spre Paradis. Dumnezeu a făcut lumea în șase zile și într-a șaptea s-a odihnit. Numerele de la 1 la7 sunt omenești. Cu cifra 8 începe Paradisul. Florentinul știa, deci, numai privind forma octogonală a Baptisterium-ului. Știa înainte chiar de a i se deschide acea uluitoare Poartă a Paradisului a lui Lorenzo Ghiberti, făcută din zece inimaginabil de frumoase table în relief care cuprind toată istoria creației, fiecare din 30 de kilograme de aur, acum puse în muzeu, înlocuite fiind cu unele de bronz, dar care sunt, ca și statuia lui David din Piața Signoriei, copii perfecte ale originalului.

Florența este și orașul lui Dante, unul dintre creatorii limbii italiene, alături de Vergilius și Boccaccio. Din păcate, florentinii nu s-au purtat prea frumos cu el. Exilat, Dante a murit la Ravenna, la 13/14 septembrie 1321; tocmai s-au comemorat 700 de ani de la moartea sa. Mai târziu, și-au dat seama că au greșit. I-au făcut un mormânt în Biserica Santa Croce, iar alături de biserică o statuie, și au încercat să-i fure osemintele și să le aducă la Florența, numai că n-au reușit.

Ca și de Veneția, de Florența nu te poți sătura. După ce am băut un capuccino delicios, timp în care m-am gândit la Dante și Eminescu, am pornit mai departe spre Ponte Vecchio, pe sub care curge Arno, apoi prin Piazza della Signoria și m-am urcat pe colina din apropiere, de unde poți să vezi toată Florența; una din cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă panoramă din lume.

De ce m-am gândit în Italia fiind la Eminescu? La mormântul lui Dante, am aflat că se recită în fiecare zi din Divina commedia, așa cum la Lucca, orașul lui Giacomo Puccini, într-o bisericuță de lângă statuia lui, se cântă în fiecare seară o arie, ceva din muzica lui. Un mod de a-i ține mereu vii, actuali. Oare ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă și la mormântul lui Eminescu s-ar citi zilnic câte ceva din opera sa? O poezie, un fragment de proză. Sau, de ce nu, ce au spus unii critici despre el.

Iată ce gânduri îți pot inspira vizitele prin alte locuri!