Jan Kochanowski în vibrația modernității

Cel mai reprezentativ poet al Renașterii din Polonia și tatăl poeziei poloneze, Jan Kochanowski (1530-1584), a desfășurat o multiplă activitate social-politică, în calitate de secretar al regelui, în perioada 1564-1584, și culturală, ca om de litere ce și-a pus amprenta stilistică asupra literaturii polone, definind-o, până la Adam Mickiewicz, în registrul capodoperei, prin scrierile sale: Respingerea solilor greci (1579), Lyricorum libellus, Treniile (1580), Elegiarum libri quantor, Bagatele (1584), Cânturi, postum, 1586.

Ultima este tradusă de Passionaria Stoicescu și Constantin Geam­bașu sub titlul Cânturi¹, reunind 50 de piésni, cântece, având o tematică variată: iubirea, dragostea de patrie, de frumusețile ei, de natura, contemplată în rota­ția anotimpurilor, incluzând în manifestările ei însăși existența omului, prin intuiția simbolismului vârstelor/ ano­timpurilor, a fra­gilității omului în dubla lui situare - în istorie și în destin, meditația asupra condiției omului, înglobând motive de circu­lație universală: fortuna labilis, ubi sunt, carpe diem, fugit irreparabile tempus („Și dacă nici pereți ornați cu bogății/ N-alină sufletul plin cu neliniști vii,/ De ce-aș invidia palatul cel regesc/ Și nu aș locui în cuibul părintesc?”), evidente în Cântul XVI, Cartea întâi, în inventar liric: „Norocu-n lume nu-i același pentru toți,/ Și nu poți pe cei mulți, bogați să îi socoți:/ E unul mai presus, mai nobil, mai avut,/ Un altu-n fapte mari nu poate fi-ntrecut...” Ideea profund umanistă și creștină, îndemnând la cumpătare, concretizează un adevăr general: omul sărac este mai fericit decât cel bogat, împovărat de grija averilor: „Dar frici și groază-n tot nu-l iartă pe bogat/ Și din palate mari e greu de alungat:/ Pe un vapor de-ar fi sau pe un cal trăpaș,/ Grija nu va pleca din șa sau de pe vas”. Iar zădărnicia alergării după bunurile lumești se coroborează prin ideea egalității tuturor oamenilor în fața morții: „Că-i cu prieteni mulți. Moartea le ține piept,/ Asupra tuturor și-arogă- același drept./ E un destin în tot, se-abate înadins:/ Slugă, boier de ești, ce lesne te-a surprins”.

Aspirația poetului se definește prin visul/idealul pacifist, al armoniei universale, al înțelegerii și toleranței. Credința într-un Dum­nezeu al iubirii și păcii întreține un optimism care se răsfrânge asupra gândirii sale filosofico-poetice. Spre acest Dumnezeu își înalță privirea, invocându-l într-un imn al iubirii - Cântul XXV din Cartea a doua: „Tu, stăpânul lumii ești. Cerul cu azururi,/ Tu l-ai construit și-ai pus aur, stele pururi./ Temelii pentru pământ ai zidit să fie/ Și cu iarbă-ai îmbrăcat ce-a fost gol pe glie. (...)// Lăudat în veci să fii, Tu, Stăpân a Toate,/ Pentru mare mila Ta, pentru bunătate!/ Îngri­jește-Te de noi, ne binecuvântă,/ Ocrotiți să fim mereu sub aripa-Ți sfântă!” Dacă și când condițiile vitregei istorii o impun, idealul cedează pragmatismului, derivat din imperativul apărării gliei strămo­șești, ca în Cântul X din Cartea întâi.

Ca ideal personal, Jan Kochanowski cultivă valorile autentice ale creștinismului, valorile lui dintotdeauna, dintre care, des invocată, se afirmă virtutea; recunoscând slăbiciunile și vulnerabi­litățile omului, el crede că, în ab­sența lui Dumnezeu, omul și valorile lui, exclusiv pragmatice, s-ar neantiza.

Când întoarce fluxul inspirației spre pământ, spre oameni, într-o translare tulburătoare a transcendentului care coboară, Jan Kochanowski manifestă sensibilitatea omului dintotdeauna, o constantă care ne unește, dincolo de variabilele istorice/ale istoriei. Pledoaria pentru spiritualitate se relevă de la Cântul I, Cartea întâi, în sintagma horațiană aleasă ca un fel de motto, de sprijin ideatic, pentru a dovedi/demonstra valabilitatea ideii/credinței peste timp: Intactis Opulentior, evidențiind ideea potrivit căreia oricâte bunuri materiale ar acumula omul, destinul/ condiția umană, limitată de moarte, nu poate fi evitată: „De-ai poseda, se zice, tot aurul lumesc,/ Pe care ca să-l scoată, grifoni, furnici trudesc,/ De-ai construi palate nu doar pe-acest pământ,/ Ci mărilor cu pietre, zăgaz de-ai pune-n rând: (...) // Tu, inima de teamă, nu-ți vei elibera/ Și nici din gheara morții n-ai să te smulgi, de-ai vrea”. Doar cumpătarea („E boier cel care-i/ Mulțumit cu ce-are”) poate oferi omului armonie și pace lăuntrică, pregătindu-l pentru metanoia interioară, făcându-l conștient asupra trecerii, zădărniciei, fragili­tății: „Moartea nemiloasă/ Nici un gât nu-I lasă/ Strânge deopotrivă slugi, domnii bogate,/ Nu stă să aștepte datorii uitate” (Cântul V, Cartea întâi). Superioritatea omului se manifestă în acceptarea destinului.

Modernitatea gândirii poetice lui Jan Kochanowski se relevă în încrederea manifestată în posibilitatea revanșei prin creația de valori spirituale, depășind, astfel, fragilitatea și finitudinea. El conș­ti­enti­zează șansa destinului creator, împlinit prin recunoașterea darului și harului de a scrie, lăsând urme mari în memoria timpului. Datoria lui, ca om nutrit cu darul creației, este de a se pune în slujba poporului său, de a-i face cunoscute realizările, dorurile, de a-i face cunoscuți pe antecesori, întemeietorii Poloniei. Imaginarul se contaminează de reminiscențe livrești, mitologice. Sentimentul este, însă, de o absolută sinceritate, livrescul este doar haina pe care o îmbracă pentru plusul de persuasiune: „Cine mi-a dat aripi și penet mi-a pus/ Ca suit în slavă s-o străbat de sus,/ Singur să văd lumea, parcă dintr-un ring,/ Cerul să-l ating?” (Cântul X, Cartea întâi). Ampla invocație reunește, ca-ntr-un divan al iubirii de țară, pe cei care l-au precedat de la întemeietorul legendar al Poloniei („Cine nu te-ar ști, leah slav, dar și slăvit,/ În acest ținut, tu primul stabilit,/ Ce prin vitejii stăpânit-ai clare/ De nord hotare?”), la Krak, întemeietorul Cracoviei, până la Zygmunt August, toți „nobile firi, prin mândra vitejie”, calități nobile puse în slujba propășirii patriei.

În aceeași cunună a valorilor umane este inclusă poezia căsniciei, a liniștii și tihnei casei, în care femeia este mica zeitate ce întreține armonia, căci familia reprezintă, simbolic, țara. Micul univers al familiei este oaza de fericire, condiție sine qua non a marilor fapte pe care, având garanția liniștii familiale, bărbatul le poate împlini. Când exprimă liric, transfigurând sentimente personale, Jan Kochanowski este contemporanul nostru: „Nu mereu, Sofie scumpă,/ Roză, crin o să irumpă;/ Și nici omul n-o să fie/ Tânăr, falnic pe vecie.// Vremea ca o apă fuge/ Și cu ea liniște duce,/ Dai din frunte păru-n spate/ C-au chelit plete bogate.// Iarna blând și ea zorește;/ Când ca neaua păru- albește,/ De trec primăvară, vară,/ Din cap, gerul n-o să piară” (Cântul XXIII, Cartea a doua).

Poezia din Cânturi-le lui Jan Kochanowski relevă și revelează con­substanțialitatea de gând și trăire dincolo de mode și timp, unind matricea aceluiași mod de a trăi, de a vibra în fața miracolelor vieții, de a reacționa la pericolele care ame­nință ființa patriei și a omului.