LA ANIVERSARĂ: Dumitru Radu Popescu

Nu e o noutate dacă afirm că Dumitru Radu Popescu, unul dintre marii scriitori români ai perioadei postbelice, este creatorul unei opere de anvergură universală. Este doar trist că, astăzi, poate și altădată, ne aflăm în faza ignorării valorilor, a marginalizării și minimalizării rolului lor în edificarea unei culturi naționale. În ciuda acestui bluraj al contempo­ra­neității, ei, marii scriitori ai noștri, își văd mai departe de creația lor, cu liniștea unor mări sub pustiuri.

Pentru a contrazice, poate și pentru a nega mefiența unora și altora, indiferența și resemnarea, Constantin Cubleșan îi dedică, în acest an în care Dumitru Radu Popescu săr­bă­torește împlinirea a 85 de ani, o carte, Dumitru Radu Popescu. Teatrul politic^*, o raritate în peisajul literar, unul dintre puținele studii dedicate marelui scriitor, cea mai recentă fiind cartea din 2002 a lui Sorin Crișan, Circul lumii la Dumitru Radu Popescu.

Dumitru Radu Popescu este un scriitor referențial, poliedric, afirmat ca prozator, Mare!, cu inegalabilele Vânătoare regală și F, scenarist de film, minunatul Păcală, de exemplu, în regia lui Geo Saizescu, dramaturg.

Asupra activității sale de dramaturg se oprește Constantin Cu­ble­­șan, reliefând dimensiunea politică a teatrului de după 1989 a lui Dumitru Radu Popescu, prin referire la piese scrise după anul 2000, între 2003 și 2016: Bătrânul Vișan, Oxigen, Dante și Virgiliu se întâlnesc, Anglia, piese din 2003; O felie din creierul lui Einstein, Pisica oarbă de clopoței, Dafnis și Floarea în răscrucea imperiilor, Moarte, Cimitirul trenurilor, piese din 2005; Biserica de argint, Moartea lui Moș Crăciun, Moartea actorului, Epistola către englezi, piese din 2009; Pastorul sașilor, Moartea lui Liviu Rebreanu, Vrăjitoarea și Călugărul, piese din 2010; Cortina, Mireasa vagabondă, Regina fără somn, Oradea, cam pe la amiază, piese din 2016, destinate polemic de către autor lecturii și nu, neapărat, reprezentării pe scenă.

Scriitor de vocație, cu har și cu geniul cuvântului, Dumitru Radu Popescu scrie fără să se mai intereseze de receptarea operei, crezând totuși că pentru teatrul său există încă cititori interesați, dacă nu spectatori.

Pare că pentru exegeții săi, teatrul este un fel de violon d’Ingres, în prim-planul atenției situân­du-se, valoric, proza - proza scurtă și, mai ales, romanele. Teatrul este, însă, un domeniu al creației sale care nu trebuie ignorat. Iar Constantin Cubleșan argumentează persuasiv de ce nu trebuie ignorat, nici privit cu mefiență sau, mai rău, cu indiferență.

În dramaturgia postbelică, privită în ansamblu, cu toate etapele ei, trecând peste proletcultismul agresiv, cu piese semnate de Mihail Davidoglu, Mihai Novicov, Mihai Beniuc, Lucia Demetrius, Maria Ba­nuș, ge­nerația afirmată în anii ‘60, șaize­ciștii, în căutarea temelor proprii, a modalităților dramatur­­gice individualizatoare, va respinge această literatură, respingând dicteul socialist, marcând, astfel, deschiderea orizonturilor estetice și apropierea, prin sincronizare cu spiritul veacului, de marile valori universale clasice și contemporane.

Dumitru Radu Popescu s-a aflat în primul eșalon valoric al dramaturgilor generației sale alături de Teodor Mazilu cu Proștii sub clar de lună (1963), Marin Sorescu, Iona (1968), Iosif Naghiu cu Gluga pe ochi (1971), George Genoiu cu Umbrelă pentru singurătate și Trecere prin veranda verde, Romulus Guga cu Speranța moare în zori, Dumitru Solomon cu Socrate, Platon și Diogene, Tudor Popescu, Ion Băieșu, iar din generația anterioară Horia Lovinescu și Paul Everac.

Este aceasta o resurecție a literaturii autentice, benefică nu doar literaturii naționale, dar și atmosferei culturale a țării.

Mare prozator, Dumitru Radu Popescu vine în teatru, spune Constantin Cubleșan, cu un nou tip de analiză conflictuală, pe care o experimentase în romanele sale, construind intrigi „oarecum misterioase”, pe „ample structuri dialogale, specific teatrale”. Teatrul său are, subliniază Constantin Cubleșan, aceleași trăsături ca și proza sa: valorificarea resurselor cuvântului rostit, dramele, tragediile fiind provocate de cuvânt; personajele sunt învestite cu misiunea demistificării, a rostirii adevărului. Literatura sa în întregime este „expresia unei mari voințe de a construi o alternativă a lumii și a istoriei”.

Înainte de ‘89, piesele sale incisive se reprezentau pe scenele tuturor teatrelor, cu succes de public și de critică. Mama, Cezar măscăriciul, Vara imposibilei iubiri, Acești îngeri triști - piesă premiată de Academia Română, Pisica în noaptea Anului Nou, Pasărea Shakespeare ș.a. sunt câteva dintre ele, Dumitru Radu Popescu fiind dramaturgul cel mai popular, cu cele mai multe piese reprezentate scenic, apreciat pentru originalitatea și valoarea artistică a operei, pentru „pluralismul crea­ției” (D. Micu).

În 1989, opera lui Dumitru Radu Popescu își atinsese apogeul, iar scriitorul potențialul artistic. Ce s-a întâmplat după această dată? Multe s-au schimbat în societatea românească. Scriitorii, însă, și-au urmat destinul de creator, iar Dumitru Radu Popescu nu a făcut excepție, a continuat să scrie, reflectând artistic asupra vremurilor. În teatru, atitudinea lui devine „mult mai deschisă”, polemică, piesele constituindu-se ca o „virulentă satiră politică”. Impactul asupra publicului nu a mai fost același, de unde impresia că „dramaturgul DRP a fost dat uitării”, reprezentându-i-se, în 2001, pe scena Teatrului Național din București, o singură piesă, O batistă în Dunăre.

Vremurile nu pot fi stăpânite. O știm de la Miron Costin. Ne putem valorifica, însă, speranțele, credin­țele. Admirabil, Dumitru Radu Popescu nu abandonează, continuă să scrie un teatru ca literatură, pe care-l susține programatic: „Văd teatrul în primul rând ca literatură, deci ca un obiect destinat lecturii. Independent de spectacol. Când scriu o piesă, o scriu așa cum aș scrie un roman, urmând ca cititorul, după lectură, să-și dea seama de ceea ce am vrut să-i comunic, de ce l-am provocat la dialogul cu acel titlu și cu acele personaje (s.m.)”.

Concluzia lui Constantin Cuble­șan este limpede și tranșantă: piesele postdecembriste ale lui Dumitru Radu Popescu, „același scriitor potent din totdeauna”, trebuie receptate ca literatură propriu-zisă. Scriitorul are încă multe de spus, iar noi „trebuie să știm să-l ascultăm”. Indife­rența teatrelor este culpabilă și păguboasă lor însele.

 Dumitru Radu Popescu. Teatrul politic este o carte care îi onorează, deopotrivă, pe exegetul Constantin Cubleșan și pe scriitorul Dumitru Radu Popescu, subiectul investi­gației critice laborioase, empatice, persuasive. Dacă în multe dintre piesele lui Dumitru Radu Popescu, subiectele sunt pretexte pentru dezbateri ideatice, în încercarea de a numi adevărul și de a ajunge la el, această carte să fie pretextul întoarcerii la opera unui mare scriitor pentru a o citi și a o aprofunda.

^* Constantin Cubleșan, Dumitru Radu Popescu. Teatrul politic, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.