La umbra gândului crește poezia

Imprevizibilul inspirației este sugerat de Luiza Cala printr-un cuvânt cu conotații la fel de imprevizibile, dacă-l raportăm la semantica desemnată, în registrul ironiei, de Caragiale, cuvântul mofturi, pe care-l încarcă, punându-l în compania gândului, de conotațiile metaforei, Mofturile unui gând (Editura Ex Ponto, Constanța, 2021).

Disjuncția gând-sentiment nu este totală, între ele există culoare misterioase, rezonan­țele lor evoluând spre ceea ce aspiră să fie în fragranța cuvântului, apt să cuprindă infinitezimalele sufletului poetei.

Poezia omonimă, Mofturile unui gând, așezată, ca o concluzie, la finalul volumului, reliefează o ideatică reflexivă care întoarce eul spre sine, în labirintul propriei ființe, pentru a decela între dionisianismul trăirii și apolinicul gândirii. „Gândul s-a supărat pe mine”, se confesează poeta, reproșându-și că, în efervescența trăirii, a uitat de starea de contemplație. Luiza Cala sugerează că trăirea și contemplația sunt consecutive, că, adică, în roata timpului, omul înfăptuiește, trăiește, pentru ca apoi să se întoarcă prin gând și gândire („Gândul s-a supărat pe mine./ Prinsă în noua iubire,/ Nu prea l-am luat în seamă,/ Mi-am zis că dă semne de oboseală,/ Că îi voi dărui un vis îmbietor/ Că își va reveni, îmi va zâmbi din nou./ Apoi mi-am spus că sunt mofturile lui,/ Că trec cu venirea amurgului./ Dar el tot supărat a rămas/ Și în bucuria mea nu vrea popas/ Cum să mă bucur fără gând?...”) și să contemple faptul de viață, dându-i, astfel, un sens și locul lui în aventura conștiinței. Experiența fundamentală este iubirea, sentimentul care deschide ochii minții și pe cei ai inimii, care pune în armonie apolinicul și dionisiacul.

Din mofturile gândului, din răsfățurile lui, ies, ca dintr-o traistă miraculoasă, celelalte poezii în care Luiza Cala meditează asupra problematicii creației (Azilul rimat, Poemul răstignit, Ultimul poet), asupra relației defectuoase cu timpul (Ceas avariat, Mi-ar fi plăcut, Azi voi înmulți timpul, Conjugare, În umbra timpului permis), asupra temei eului, a alterității (Cuibul sufletului meu, Pierduta jumătate perfectă, Visul sufletului meu, Umbra gândului meu, Mica mea nemurire, Eu sunt cealaltă), toate aceste teme fiind cuprinse în cupola de curcubeu a iubirii care-și asociază un fundal ce are ca peisaj natura în rotația anotimpurilor (Ploaia se retrăgea umilită, În lunile de toamnă, Ora cea mai gri, Noul cotidian, Un septembrie proaspăt, Peisaj pandemic, Tehnologie, În lumina corectă, Sfinții alungați).

Peisajul este amprentat social cu sugestii ale prezentului pandemic. Observațiile poetei prind, cu sensibilitate exacerbată, umbrele istoriei și le transformă în gând poetic. Anotimpul predilect este toamna, cu simbolismul vârstelor, ce include vârstele timpului și vârstele omului, un anotimp al maturității depline pe care Luiza Cala îl pictează în cuvinte, fixându-l în rama poeziei: „Coloane galbene/ Sprijină cerul./ Un septembrie proaspăt/ Se prelinge mieros/ Peste gându-mi sălbatic,/ Purtându-mă/ În ruginiul cel tandru,/ Despletindu-mi/ Pletele arzânde/ În care se împiedicase/ Văpaia din cerul/ De august”.

Pictura cuvintelor, nu neapărat audiție colorată, pune tușe, nuanțe, semne tuturor peisajelor lirice, fie că sunt peisaje exterioare, în fapt, un mod de a materializa peisajul interior al sufletului străbătut de mofturile unui gând, fie că sunt confesiuni ale eului.

Convinsă că sine amore, nihil est vita, ales ca motto, Luiza Cala vede totul - lumea, dinamica ei, oameni și sentimente, prin ocheanul iubirii. Rațiune și sentiment acționează simultan. Reluând arta iubirii - Ars amandi, în poezia care-i deschide, ca o ușă generoasă, universul liric, Luiza Cala suprapune prezentul prezentului prezentului trecutului, aducând în raza unui prezent continuu lumea și gândul lui Ovidiu laolaltă cu lumea de azi, în care totul este prozaic, o lume deromantizată, atinsă de maladii nenumărate, pe care, crede poeta, le poate vindeca doar iubirea. Gândul Luizei Cala prinde, în pasta metaforei, semnele timpului: „Veacul începe iar,/ Istoria neînvățată/ Se răzbună,/ Publius Ovidius Naso/ Din nou e exilat./ Pierdut între Ars amandi/ Și Remedia amoris,/ Îmi face semn să îl urmez”. Invocația retorică din final: „Vino, mai scrie-ne/ O altă «Ars amandi»!”, echivalează cu un strigăt al ființei ultragiate de rănile prezentului și care imploră, prin iubire și prin frumusețe, prin artă, o reinstaurare a norma­lității. Căutarea Luizei Cala este permanentă: „Sufletul meu pornește/ În căutarea poeziei”, starea poetică este permanentă: „Sufletul meu are nevoie de poezie. (...)// Sufletul meu are mare nevoie de poezie”, căci „Fără poezie, sufletele mor”.

Din poțiunile magice ale poeziei, Luiza Cala tinde să alcătuiască rețeta miraculoasă pentru salvarea eului și a lumii, iar speranța ei nu este nici emanație, nici consecință a mofturilor unui gând, ci credința aproape mistică în puterea cuvântului de a construi și de a reinstaura frumusețea.