LECTURI LA ZI: Cornel Paiu - Biblioteca din turn

Urma păsării în aer şi urma peştelui în apă nimeni nu le cunoaşte, sună o veche zicere. La o atentă şi nu neapărat ludică privire, am amenda cumva constatarea şi am afirma că numai poetul le poate cunoaşte, căci el are acces la cele văzute şi la cele nevăzute, la jocurile, aparenţele şi profunzimile lumii.

Un argument ne aduce cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2018), cu cele trei „Straje” ale sale, secţiuni ce pot ele însele avea existenţă independentă, dar astfel alăturate se constituie în largi încăperi ori etaje ale unei ample construcţii fascinante prin amplitudinea şi bogăţia semnificaţiilor. Intitulate „salt în gol”, „raze de lumină”, „case de apă”, cele trei părţi sunt trei direcţii de abordare a reflecţiei despre lume, a căutării înţelesurilor şi a constatării, în final, a de­şer­tăciunii: „cum pot ori destrămarea?/ destrămarea/ destră­ma/ destră/ destră/ des/ de/ s…” (III.***) Dar calea până la concluzia aceasta este lungă, este cât o viaţă, poate chiar cât mai multe vieţi.

Se porneşte astfel: „întâi să desenez Turnul/ fiecare cărămidă/ fiecare piatră// fiecare perete/ fiecare cariatidă// fiecare picătură de sânge// fiecare carte”, adică sânge, pagini, praful („bibliotecari de jad”), coperte, cuvinte („tristeţe”), „Turn - carte” cu o mulţime de comori adunate înlăuntru, până la „CONCERT”-ul final „carne oase sânge/ lut pietre cărţi// salt în gol” (I.0.1). Este evident că, prin descrierea amănunţită a construcţiei „turnului”, poetul ne pune în temă cu miracolul venirii pe lume/ aruncării în lume, când descopăr că „sunt un fir de praf pierdut în labirintul înţelesurilor/ sunt un fir de nisip pe ţărmul mării inocenţei/ […]/ sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră/ sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi” (I.1.1). Viziunea de sorginte expresionistă îi permite o largă varietate de imagini care pun în evidenţă avatarele întâlnirii cu viaţa, cu oamenii, cu valorile morale şi pervertirea lor, inclusiv revolta (de tip romantic!): „nu-mi vând nici umbra/ nu-mi vând nici sufletul/ nu-mi vând amarul/ […]/ nu-mi vând nici capra/ nu-mi vând măgarul/ nu-mi vând peretele/ stâlpul de foc/ TURNUL CU-ARIPI DE CĂRŢI/ (cărţi vii cărţi albe cărţi aprinse)/ nu-mi vând TURNUL DE CRETĂ/ pe o egretă”.

Prefaţatorul Lucian Strochi subliniază, pe bună dreptate, că „volumul […] ar fi fost cel mai amar din literatura română”, dacă nu ar fi conţinut şi „Straja a II-a: raze de lumină”, pentru că „nu-i niciun paradox/ starea de poezie/ presupune limpezire/ alb desăvârşit/ starea de încredere/ presupune transparenţă/ sentimente cinstire/ starea de frumuseţe/ presupune atenţie/ sensul şi înţelesul luminii” (II.2.1.2), chiar dacă îndoiala persistă: „ce-a mai rămas?/ numai scrumul/ aducerea aminte a incendiului/ construcţia barocă a fiinţei destrămată/ pândită încă/ şi-n taina aceasta de camuflate tunuri/ veche artilerie grea pregătită/ pentru un nesfârşit război” (II.2.1.3), ca să ne ţină treji, vii, dincolo de „tristeţea aceasta care sparge timpane”.

Golul de descoperit, lumina în care „ne învelim” (cum spune, în postfaţa sa comprehensivă Emilian Marcu) sunt urmate şi completate de locuinţa originară, placentară, cea protectoare: „Straja a III-a: case de apă”. Întâmplarea că poetul Cornel Paiu este şi preot constituie una dintre coincidenţele fericite pentru orice cititor al cărţii acesteia, pentru că dedesubtul îndoielilor, interogaţiilor, răzvrătirilor stă o întemeiere pe imperisabilele căi de descifrare creştine ale tainelor. Astfel că salvarea prin credinţă este firească, creaţia poetului venind în continuarea creaţiei lui Dumnezeu, cum frumos spune, în De Caelo, Constantin Noica: „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” Rugăciunea este o formă potrivită: „[…] şi eu vin Doamne/ chemarea Ta răsună în inima mea/ ca un cântec de dragoste” (III.3.1), dar şi cântecul de slavă sau evocarea nostalgică a copilăriei (adesea poeme delicate sunt inspirate de vârsta ino­cenţei!): „poate că raiul este undeva/ în aerul de deasupra/ casei părinteşti// un etaj invizibil!/ cu multe camere-muzeu/ porţelanuri electronice vechi/ costume de altă­­dată/ tradiţionale/ puse pe manechine/ precum cele expuse/ la muzeul etnografic/ de la Mănăstirea Nămăieşti/ tot felul de oale pictate/ ceasuri vechi oprite le diferite ore/ […]/ poate că raiul este deasupra porţii de acasă/ tăinuit în nevăzute camere amirosind/ a tămâie şi liliac înflorit/ ca un cimitir de sat/ în sâmbăta lui Lazăr/ în Sâmbăta cea mare/ în sâmbăta moşilor de vară” (III.3.1.10).

Cu toată tristeţea şi nostalgia ce răzbat dincolo de rândurile ei, cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn, dă seama de un poet bine înzestrat şi care chiar are ce spune despre oameni şi vieţile lor, dezvăluie trăiri interioare profunde şi pune întrebări importante, la care, uneori, cititorul nu s-a gândit. Încă. După lectura acestei construcţii arhitecturale înalte şi complexe, o va face cu siguranţă.