LECTURI LA ZI: În așteptarea florii de nufăr a pocăinței

Cuvintele tăcerii, cel mai recent volum al poetei doamnei Viorica Gheorghe, apărut recent la Editura Metamorfosi, transmite un mesaj cât se poate de ortodox, vorbind despre căutarea și aflarea lui Hristos - Dumnezeu și despre dobândirea liniștii și armoniei interioare.

Poeta ne întâmpină nu cu una, ci cu două perspective poetice, în prima ne prezintă cadrul intim al sufletului său, ce a generat întreaga călătorie spirituală, iar în cea de-a doua ne împărtășește punctul de plecare. Mobilul ce a dus la acest „camino" spiritual pare a fi fost lipsa acelei iubiri tainice, menite să risipească orice urmă de îndoială din suflet: „Poate sunt orfană de iubire,/ precum cuiburile rămase goale în copaci./ De iubire n-am timp,/ în mine, Doamne, urme de înșelare/ se bat pe fructul ispitei". Dar, având inspirația de a invoca numele Domnului, întru acest strigăt de durere, primește pe dată și un prim semn din partea Acestuia: „Când sunt departe de tine se face parcă și mai frig,/ toate se împotrivesc:/ gânduri, vise./ Călătoresc în cui­bul răutăților,/ fără să știu că mânia, ca o momeală mă așteaptă până în zori./ Frâng un colț din ea/ și cad pe nisipul fierbinte al păcatului./ Las totuși libertatea să-și joace la zar drumurile./ Între mine și tine crește o mare de lacrimi - / aștept floarea de nufăr a pocăinței să mă poarte/ dincolo de mare". Vedem aici cum zbaterile primesc un răspuns, cum toată gălăgia păcatului nu vine decât din depărtarea de Dumnezeu și din îndepărtarea de Lumină. Un prim popas pe calea aflării acelei lumini este experiența tăcerii. Pentru că Dumnezeu nu îi vorbește omului decât atunci când omul tace, când este pregătit să Îl asculte: „În tăcere, / simt înfrunzirea inimii și mă aplec peste gândul/ încercat de zbor". Iar răspunsul Domnului nu întârzie să apară: „Pe lacrima ta se sprijină lacrima mea,/ blândețea mâinii tale o simt pe mâna rugăciunii./ Faci cărare prin ierburile necredinței și-mi chemi încet/ pașii în urma pașilor tăi".

Încercată de ispita îndoielii, se simte neputincioasă: „Pe drumul Damascului intri deja surd și orb", se scutură, însă, la timp de îndoială și, prinzând curaj, I se adresează Domnului, în modul cel mai direct cu putință: „Grăiește-mi, Doamne, sunt robul Tău!" Iar roada acestei îndrăzneli nu întârzie să apară: „Îmi vindeci rănile lăsate de întuneric numai/ cu lumina Ta și mă faci iubire. // Doar în iubire pot să te întâlnesc".

Finalul volumului de versuri ne arată o înnoire spirituală. Într-o poezie dedicată părinților săi, trecuți în veșnicie, poeta îndrăznește să-L roage pe Hristos pentru aceștia, oferindu-se pe sine jertfă în schimbul primirii acestora în Împărăția Sa: „Doamne,/ aprinde mai multe stele,/ să nu rătăcească drumul spre Tine!/ Și dacă totuși se-ntâmplă, nu-i dojeni,/ aruncă-mă-n neguri pe mine".