Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Litaniile - forma pe care o iau rugăciunile

Litaniile - forma pe care o iau rugăciunile

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Ana Dobre - 09 Iun, 2021

Starea poetică de religiozitate este starea permanentă a poeziei Iulianei Paloda-Popescu în Lumină pentru Manuel (2012), Semnul îngerului (2015) și în Sfera de cristal (2018). Religiozitatea acestei poezii, așa cum se relevă și în noul volum, Litanii (Editura Rawex Coms, București, 2020, cu o prefață de Theodor Damian), nu provine atât din cultivarea unor teme de inspirație biblică, ci din modul asumat și trăit, liturgic, de a gândi complexitatea determinărilor omului în lume, în relația cu divinitatea și în aspirația spre absolut și spre mântuire.

Transcendența poetei Iuliana Paloda-Popescu nu este goală, semnele sacrului sunt peste tot, iar atingerile de cuvinte, emoții, stări îl însuflețesc. Viața are palpitul ei misterios și în acest elan de vitalitate, eul se apolonizează fără a ignora sau disprețui dionisiacul exultant al vieții.

Cele 33 de litanii, număr simbolic, cu sugestii christice, sunt solilocvii personale, construite ca niște invocații adresate lui Dumnezeu, sufletului, așadar, sieși, sau ca niște meditații personale asupra creației, a locului omului/eului în marea creație a lui Dumnezeu, asupra complexelor relații ale ființei cu partea văzută și nevăzută a lumii. Timpul este supratema acestor litanii, întrucât, ca un Cronos lacom, timpul înghite totul, lăsând omului doar posibilitatea de a-l reactualiza, de a-l aduce în dimensiunea prezentului prezent printr-un efort de anamneză. Viața și moartea se subordonează timpului și, de aici, sentimentul copleșitor al unei zădărnicii, sentiment căruia Iuliana Paloda-Popescu îi opune credința într-un Dumnezeu Care iubește lumea, creația, care-l iubește pe om în ciuda imperfecțiunii sale și în virtutea acesteia.

Nostalgia absolutului învăluie această poezie și creează emoția din neliniștile metafizice dintotdeauna ale omului. Poeta își omite viața/ existența, considerându-le o cădere din absolutul eternității celeste în temporalitatea relativă a acestei lumi efemere, căreia se străduiește să-i accepte trecerea, inclusiv deșertăciunea, zădărnicia. Rememorarea căderii în temporalitate este un efort de anamneză ca-ntr-un vis platonician: „Mărturisește,/ suflete-al meu! Amintește-ți/ noaptea în care cădeam din Cer!/ În zadar încercam să te prind, îmi/ alunecai printre degete, rătăcisem/ cărarea și vedeam cum te// îndepărtai, chiar/ dacă voiam să rămâi cu mine!” E aici sugestia dualității carne/spirit ce declanșează drama ființei care-și conștientizează limitele. Rămânând o „pată de sânge”, un trup singur, poeta Iuliana Paloda-Popescu are conștiința rupturii între sacru și profan. Trupul de lut pieritor aparține profanului, efemerului, trecerii, ține de zădărnicie. Prin spirit, însă, ființa se poate dezmărgini, poate trece „dincolo de pustiul înzăpezit” pentru a-l popula cu propriile frumuseți, cu propriile creații.

Ivirea în lume este o șansă și un blestem: o șansă, pentru că ființa poate viețui în lumină, venind în vibrația absolutului, a iubirii, a dumnezeirii; un blestem, pentru că această viețuire în lumină nu este eternă, limitată fiind de moarte.

Sentiment etern, benefic, iubirea motivează prima litanie, Litania-ntâi, a iubirii, litania de recunoștință pentru ivirea în lume și în viață: „Doamne,/ în cumpăna nopții m-am/ ivit pe Pământ, cu o pasăre albă/ pe umărul stâng și în aburul/ apelor așteptam zorile!...” Munificența poetei se revarsă în valuri care cuprind întreaga creație în dualitatea ei ce reunește sacrul și profanul: „...un cântec străvechi din/ care se-nălțau// cununi de martiri/ ce binecuvântau Cerul! Pentru/ Tine îmbrăcam veșmintele albe/ și îngândurată aș­tep­tam/­ploile și mă închinam,// iar la marginea/ visului mă rugam pentru/ sănătatea Pământului, pentru/ cei plecați, pentru păsările/ ce înfiorau mările!...” Momentul coincide cu revelația iubirii christice, a jertfei pentru mântuirea tuturor oamenilor: „Lângă Schitul de rouă/ căutam crucea și aflam Chipul/ Tău, Sângele din care înfloreau/ macii și Lita­nia-ntâi,/ a iubirii”.

Cu fiecare litanie, alte și alte văluri se ridică, lăsând vederii frumusețile la care sufletul plin de iubire al poetei are acces. Cuvintele recreează de fiecare dată, prin sonurile lor, noi sugestii și pun sufletul în vibrația dumnezeirii. Cuvântul poetei construiește, aduce un plus de înțelegere, de cunoaștere și de iubire. Un anume ermetism învăluie metaforele pentru a sugera acea coincidentia oppositorum, în care se poate recunoaște incidența sacrului cu profanul. Lumea este un spectacol tainic de epifanii și teofanii pe care ochiul înfiorat al poetei îl surprinde pentru a-l prinde în pasta metaforică a cuvintelor revelatorii.

„Pe atunci/ păreai orb și treceai/ neștiut între lumi, pașii tăi se/ opreau lângă mine, apoi se-nălțau/ și în somn te purtau și visai parfumul/ de ambră al pletelor mele răvășite în/ vântul de seară ce ne atingea cu sfială/ pleoapele, palmele și încet începeai/ să vezi, să auzi, ca un foc lumina/ chipul tău pe cumpăna nopții,/ gândurile hoinare”, se confesează poeta, într-un solilocviu în care autoadresarea ruminantă poate sugera sondarea eului, accentuând ideea dualității ființei. În această dualitate, se identifică partea efemeră, profană, și cea eternă, care ține de sacralitate. Ochii poetei vedeau (imperfect iterativ, care creează impresia duratei, a prelungirii stării extatice) „cum un înger/ pribeag îți scria numele pe o sferă/ de aer ce plutea între Cer și Pământ”. În acest purgatoriu insolit, Iuliana Paloda-Popescu își conștientizează dublul de umbră și lumină pe care-l poartă cu sine și care-o poartă în „ploi de aur”.

Litania Învierii încheie acest volum și pune un punct aparent aventurii spirituale a poetei. Imaginarul devine coerent: într-o lume a iubirii, totul este posibil, inclusiv învierea, starea extatică prin care este inhibată deșertăciunea. Totul ar fi zădănicie dacă nu ar exista un sens. Iubirea are, însă, întotdeauna un sens și motivează viața ca existență în lumină: „Pasărea vieții ne-aduna din palme grăunțele/ albe, apoi, își deschidea aripile peste păduri,/ peste ape și încununa Cerul cu purpura/ inimii calde! Pentru Tine alungam/ umbrele și îmbrățișam/ Lumea,// singură,/ în pustiul iubirii, căutam/ Fața Ta și uitam cum trec clipele...”

Iuliana Paloda-Popescu scrie metaforele „pe lacrimă de mir”, lacrimi purificate de efortul creator prin care existența capătă sens. Litaniile ei nu sunt monotone lamentații, ci luminoase rugăciuni cu orientare ascendentă. Litaniile Iulianei Paloda-Popescu sunt forma pe care o ia rugăciunea pentru a celebra creația.