LUCIAN BLAGA: Pusesem temeiurile unui alt Timp

La Alba Iulia, nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat c-o strângere de inimă și mă consolam cu speranța că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam, în schimb, avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeași trăsură la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că „pusesem temeiurile unui alt Timp”, cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria și atmosfera sa, ne comunica o conștiință istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde, lângă biserică, tata își dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roților pătrundea, desigur, până la el și-i cutremura oasele. „Ah, dacă ar ști tata ce s-a întâmplat!”, zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Și cât a ținut drumul prin sat n-am mai scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoție ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise să ne sufoce. În sat, dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloață!”

(Fragment din volumul „Hronicul și cântecul vârstelor”)