Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Maicile mele Preciste

Maicile mele Preciste

Un articol de: Ștefan Mitroi - 28 Aug, 2016

Maria și Dobra, care era mama sa, erau cele două Maici Preciste ale Niculei, care era mama mamei mele.

Maria și maică-sa, Anca, erau Maicile Preciste ale Tudorei, care era mama tatălui meu.
Maicile Preciste ale Ioanei, care era mama mea, erau Maria și Nicula.
Cele ale tatălui meu erau Maria și Tudora.
Maicile mele Preciste sunt Maria, Ioana, Nicula, Tudora, Dobra și Anca.
Pot spune că mie îmi este mai frică de viață decât de moarte! Pentru că toate Maicile mele Preciste sunt în cer. O mai văd uneori pe Maria coborând din icoană și umblând prin lume cu pașii celorlalte maici ale mele dinainte de plecarea lor de aici. Și dacă le-ar spune Maria să umble și ele prin cer cu mersul ei de Maică a Domnului, n-ar face-o, în ruptul capului, nici una!
Nici Tudora, care era cea mai îndrăzneață dintre toate, nu și-ar permite să împrumute călcătura Maicii Domnului, chiar dacă i-ar zice Maica Domnului că are voie s-o facă. Mamaia Nicula, nici atât.
Cât despre mama, sunt sigur că ea ar cădea în genunchi în fața Maicii Precis­te, rugând-o să-i ceară orice, dar asta nu. Cum să umble ea prin veșnicie ca și cum ar fi născătoare de Dum­nezeu?! Ar însemna să înceapă să creadă despre sin­gurul ei fiu, care sunt eu, c-a devenit, încă înainte de-a muri, nemuritor! Și i s-ar face și rușine și frică, după cum tot așa mi s-ar face și mie.
În vremea cât Maica Precistă cea mare coboară din icoană, eu nu las pe nimeni să-și închipuie că i-ar putea lua locul. Nici măcar pe mama, care-mi este cea mai dragă maică dintre toate, n-aș lăsa-o! Ea are, ca și Nicula, Tudora, Dobra și Anca, icoana ei.
Mă pot uita prin fiecare dintre aceste icoane, ca printr-o fereastră, până în depărtările timpului și ale lumii. Ele mă ajută să-mi găsesc sufletul atunci când nu-i mai dau de urmă.
Prin icoana Mariei privesc doar când vreau să-L văd pe Dumnezeu. D-asta nici nu-mi este frică de moarte, deoarece eu Îl văd pe Dumnezeu tot timpul.