Mariana Pândaru și Amforele poeziei

Volumul Casa cu umbre, apărut la Editura Academiei Române, în antologia O sută și una de poezii, în anul 2022, este o recunoaștere a poeziei Marianei Pândaru și o încununare a unui efort creator care se întinde pe multe decenii. Latura confesivă și fluxul emoțio­nal sunt două linii de forță ale poetei, care te conduc în sublimul poeziei, acolo unde tronează umbra tăcerii: ce să-ți spun/ umbră a mea/ când zidirea cuvintelor/ se face-n tăcere.

Un om de cuvânt, un om de cuvinte... pline de tandrețe, grați­­oase, cu sensuri forând acvifere adânci: sunt în așteptarea cuvântului/ ca un acoperiș/ peste tăceri și neliniști. E o poezie a parfumurilor interioare ale cuvântului, de un exotism aparte: alta e viața/ pe dinăuntru/ a omului. Mariana Pândaru încearcă într-un efort personal de jertfă lirică o viețuire sub imperiul umbrei cuvintelor, într-o respirare mereu alta a misterului, într-un ritm de nedezlegare al acestuia, pe care omul nu îl poate pătrunde, decât revela, fie­care încercând prin matricea lui stilistică un exercițiu de scufundare în metafore esențiale: Pasărea cea mare/ stătea neclintită/ deasupra orașului/ Și nimeni nu știa/ de unde această umbră/ fără contur. Este o manifestare a unui act autentic, de sorginte buberiană, între două persoane, iar evenimentul este încununat de grația divină. Poeta este într-un continuu dialog cu misterul: știu doar că există o taină a lucrurilor/ iar noi rămânem mereu/ nevolnice umbre/ în fața misterului. Între malurile fascinante ale tăcerii se petrece călătoria în auriferul poeziei, mereu cu însoțitoarea aripă și cu ochiul căruia i se atribuie va­lențele străvederii. Scrierea poeziei înseamnă tămăduire prin cuvânt. Prin forța plăsmuirii umbra se dezvăluie și se petrece iluminarea. Este ca o ridicare a ceții prin actul creației izbăvitoare, cum întâlnim la Eminescu în formula oximoronică „într-o lume de neguri trăiește luminoasa umbră”.

Mariana Pândaru este o poetă a ascensionalului aflată într-un excurs ontic, de eliberare prin zbor în spațiile denevăzutului, în care simbolul păsării este substanța liber­tății: să dai drumul păsărilor. Se observă o dezlumire în poezii care se așază în abside cristaline, superbele grădini de argint. Cuvinte care definesc preludiul salturilor în poezie și în misterul acesteia și se constituie în porți lirice sunt: lumina, umbra, tăcerea, pasărea, singurătatea, poezia, oglinda, câmpia, inima, lacrima, ochiul.

Timpul este apăsător: în oasele noastre/ ca într-o clepsidră nisipul se cerne/ Și nu mai avem timp/ să cântăm, cugetările sublimate: bobul de fericire/ stă cu adevărat în lucruri mărunte și sentințele definitive, exprimate ca la poetul american E.A. Poe: Până și viețile noastre/ se întind pe nisip/ ca umbra în creștere/ Risipindu-ne. Poezia este una meditativă, reflexivă, condensată și cu fior religios: rămân pe dealuri/ ferigi înzăpezite/ de parcă-ar fi/ lâna oilor lui Christ, cu introspecții în afectivul copilăriei, ascunsă în umbrele muntelui, spre un basm al începutului, în ținutul enigmatic, esenian al inefabilului: cum se mai argintau pădurile.

Într-o aventură lirică fascinantă, un joc de supraviețuire îndelungată, Mariana Pândaru depune mărturie despre fericirea închisă în lacrimă într-un tumult poetic miraculos, reunindu-se acum într-o deltă de O mie și una de poezii, volum dăruit iubitorilor cu aceeași inimă, pasăre liberă, care pot să vadă viața ca pe o felie de pepene și să audă îndemnul: Face­ți-vă păsări!/ Și veți găsi calea spre fericire.