Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Meditaţii despre Cultură şi neliniştitoarele ei fiinţări

Meditaţii despre Cultură şi neliniştitoarele ei fiinţări

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Dan Anghelescu - 05 Oct, 2022

S-ar părea că, după trei decenii de postcomunism, fenomenul pe care-l numim cultură (cu profunde adiacenţe legate de artă şi de învăţământ) aproape a dispărut din sfera de preocupări a actualităţii noastre. Din această cauză, Cultura, despre care Mario Vargas Llosa spunea că „poate fi experiment şi meditaţie, gând şi vis, pasiune şi poezie şi revizuire critică profundă şi constantă a tuturor certitudinilor, convingerilor, teoriilor şi credinţelor”, în prezentul nostru se regăseşte sub zodia unei mizerii spirituale, a puţinătăţii şi indigenţei. Tot mai sufocată de voga unei modernităţi al cărei cuvânt de ordine (golit de orice urmă de sens) este distracţia, această stare de lucruri duce cu gândul la acea tristă „durată” pe care o prevestise T.S. Eliot (v. Notes Towards the Definition of Culture - 1948) „despre care să se poată spune că-i lipseşte cu totul cultura”. În comentariile lui Mario Vargas Llosa nu vom afla nici urmă de optimism, dimpotrivă, şi el afirmă: „... cultura, în sensul tradiţional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară. Poate a şi dispărut deja, golită discret de conţinutul ei, acesta fiind înlocuit cu un altul, care denaturează conţinutul originar”. 

Evident, realităţile noastre par să confirme până la capăt acele pesimiste diagnoze, cu atât mai mult cu cât se observă drastica excomunicare a ideii de valoare. Ştiinţele umaniste sunt - practic - expulzate tacit din sfera educaţională. Înflorirea (sic!) analfabetismului (a celui propriu-zis, cât şi a celui numit funcţional) atinge un ritm devastator, neantizând orice speranţe către un viitor pentru această ţară. Dar o asemenea realitate - tot mai violent vizibilă - nu pare să îngrijoreze pe nimeni, ci, dimpotrivă, unul dintre guvernanţi chiar se exprima de curând, cu o incalificabilă nonşalanţă, afirmând că, în sfera deciziilor, învăţământul nu este o prioritate. După asemenea rostiri să nu ne mirăm că lipsa de speranţă şi torpoarea stau bine instalate în sufletul şi în reacţiile conaţionalilor noştri. Redevenim (vorba Anei Blandiana) un popor vegetal! Canalele mediatice şi supramediatice inoculează mereu o rece uitare de sine ce cultivă ceea ce Virgil Ierunca numea o pedagogie a uitării. Se reia, se aplică, tacit, ideea - ştim bine cât de toxică - a omului nou (!?) al că­rui viitor trebuie să fie fără cultură, fără memorie, fără istorie, fără gânduri şi fără Dumnezeu. Este tot mai prezentă tendinţa de „resetare”(!?) a românităţii. În şcolile româneşti, tocmai procesul de studiere a limbii române devine tot mai inconsistent. Dar şi istoria urmează acelaşi trend. Pe diverse căi se încearcă reinstaurarea ideii pornite de la Lenin că patriotismul a devenit ceva nefrecventabil. În facultăţi, viitorii profesori sunt instruiţi de personaje pentru care întreaga literatură română e lipsită de orice valoare. „Obiectivele” aculturaţiei totalitare din vremea ocupaţiei sovietice revin într-o actualitate ce pretinde să apară drept postcomunistă. Un asemenea prezent (cultural?) nu este un coşmar orwellian, ci o realitate din ce în ce mai probabilă, de vreme ce Mario Vargas Llosa chiar l-a anticipat atunci când constata că „bazele culturii tradiţionale au falimentat şi au fost înlocuite cu nişte iluzii”.

În subsidiarul acestor stări de lucruri se insinuează, desigur, golemica umbră a globalizantei tehno-ştiinţe, cu imperativele ei de eficienţă şi viteză sub care umanitatea e tot mai captivă. Ele provin de pe urma exacerbărilor disolutive ale pozitivismului (cu aşa-numita Concepţie ştiinţifică despre lume// Wissenschaft­liche Weltanffassung, promovată de Rudolf Carnap şi Cercul de la Wiena). Prin ea se încerca subordonarea Filosofiei la rigorile empirismului, care tindeau să o reducă la o simplă activitate de „clarificare logică a gândurilor” (Wittgenstein). Redirecţionată strict către producţiile civilizaţiei de consum, totalitatea gândirii ar fi determinat închiderea oricăror alte orizonturi de raţionalitate. Acesta a fost unul dintre momentele începând de la care entropiile Inumanului au invadat, cu o agresivitate fără precedent, lumile artei şi ale culturii, adeverind predicţiile lui Spengler despre timpurile omului faustic, timpuri sub care civilizaţia urma să se comporte ca „... o maşină care face sau vrea să facă totul după modelul maşinii./.../ O lume artificială pătrunde şi otrăveşte lumea naturală. /…/ Faptul că gândirea umană descătuşată nu-şi mai poate înţelege propriile consecinţe face parte din tragismul acestui timp”. 

Într-un ultim interviu acordat presei (Der Spiegel nr. 23 /1976 - „Nur  noch ein Gott  kann uns retten”), Martin Heidegger avansa - şi în acest sens - afirmaţii cu atât mai tulburătoare, cu cât ele încercau un răspuns la complexele situaţii ale căror desluşiri continuă să ne preocupe chiar mai intens şi astăzi: „... omul - sublinia el - este controlat, comandat şi provocat de o putere care se manifestă în esenţa tehnicii şi pe care el însuşi nu o stăpâneste. (...) Ceea ce este valabil şi despre orice putere şi străduinţă umană. Numai un Dumnezeu ne poate încă salva. Nu ne rămâne, ca unică posibilitate, decât să provocăm în gândire şi poezie o stare pregătitoare pentru apariţia sau absenţa Lui în crepusculul nostru: căci în chipul Lui absent suntem noi înşine, cei care ne pierdem”.

În tragic-dramatica desfăşurare de evenimente a veacului XX - mari gânditori ca Oswald Spengler (Orice mare cultură este o tragedie;/.../ păcatul şi prăbuşirea omului faustic sunt mai mari decât tot ce au putut vedea vreodată Eschil şi Shakespeare), Paul Valéry (Noi, civilizaţiile, acum ştim că suntem muritoare), Ortega y Gasset (Începe dezumanizarea artei) şi mari romancieri, precum Ernst Jünger, Raymond Abellio ori Vintilă Horia, au încercat o desluşire a marilor enigme ce apasă asupra Culturii, a Timpului, a Civilizaţiei, atenţionând că dezechilibrele apărute între lume şi om deschid perspectiva recrudescenţelor unei noi barbarii.

Într-adevăr, din inanitatea tot mai accentuată a culturii şi din tacit-acceptata decădere a înaltelor valori ale umanului, înlocuirea omului cu materia a fost (ca şi în recenta noastră istorie) practicată cu fanatismul specific ideologiilor totalitare. Iată de ce, după o jumătate de veac de totalitarism, ea apare astăzi la noi ca un fapt împlinit. Aproape nici nu mai observăm că în vorbirea curentă apar sintagme deloc inocente politic. Se vorbeşte curent despre materialul uman, resursele umane şi trecem cu vederea peste valoarea cuvântului Om, cândva socotit de înţelepţii lumilor antice drept măsură a tuturor lucrurilor! Astfel, valoarea supremă a fost redusă la o depreciativă şi derizorie entitate, expusă oricând şi oricăror solicitări de a se livra. Ceea ce, potrivit lui Heidegger, echivalează cu o situare evident depreciativă, mereu disponibilă (bestand) către o comandă (bestelt) ocultă.

Cultura autentică, aceea care în esenţă înseamnă instaurarea ideii de valoare în toate supremaţiile ei, nu ar trebui să mai permită asemenea subordonări. Şi de aceea gândirea şi poezia, prin care ea (cultura) îşi află formele specifice de reprezentare, din perspectiva lui Heidegger sunt convertite în puterea superioară, lipsită de violenţă, singura în măsură să se opună fenomenului de dezrădăcinare a omului ce se petrece sub ochii noștri. Mai mult decât atât, prin ele, Cultura intră în rezonanţă şi cu - nu mai puţin esenţialul - fenomen al comunicării. „Suntem un dialog”, scrisese cândva Hölderlin într-un poem rămas, din nefericire, neterminat; ceea ce trimitea, evident şi direct, către ideea de Comunicare, dat fiind că dialogul constituie evenimentul esenţial al limbii, temèi al Dasein-ului uman, pentru că (cităm din nou din Heidegger), „numai sub această formă limba survine în istorie în chip autentic, zeii ajung la cuvânt (Zu Wort kommen) şi apare strălucind o lume”.

Dar dacă vorbim despre Comunicare trebuie, totuşi, să ne reamintim şi de Stagirit: el este cel ce a spus că „omul este fiinţa care posedă logosul” (Politica); continuăm cu Hölderlin, dar nu-l vom uita nici pe Novalis. În Fragmente logologice (o metafilosofie al cărei obiect era spiritul însuşi, reflectând la propria sa cugetare), Novalis scria: „... tot ce aflăm este comunicare. Astfel, lumea e de fapt comunicare - revelaţie a spiritului“. Însă cea care deschide individualităţile către comunicare şi le face inteligibile, în viziunea lui, este iubirea. În lumea contemporană, Karl Japers nu a ezitat să situeze comunicarea în înalta postură de criteriu al adevărului, afirmând tranşant că o credinţă filosofică este adevărată numai în măsura în care promovează comunicarea. Şi, potrivit aceluiaşi Jaspers, „omul este el însuşi doar când se află în stare de comunicare cu altă fiinţare autentică şi cu lumea, concluzionând că el se poate împlini esenţial doar prin comunicare”, întrevăzută ca „înfruntare animată de iubire” (liebender Kampf), cu o altă existenţă, ceea ce  readuce romantice ecouri  dinspre Novalis.

În cele din urmă, de la Norbert Wiener încoace ni se va spune şi vom înţelege că totul este, sau pare a fi, Comunicare, dat fiind că „Elle touche a tout le monde et tout le monde y touche“ (P. Guiraud).

Prin urmare, potrivit celor de mai sus, se impune inevitabil o relaţie: Cultura nu poate fi gândită şi înţeleasă deplin decât alăturată încă acestui - la fel de controversat şi enigmatic - termen şi, totodată, subiect de meditaţie: Comunicarea. Şi asta într-un moment când lumea, după tragica traversare a veacului XX, ajunge (prin situaţiile-limită în care se regăseşte) la conştiinţa „copleşitoarei grandori a ceea ce trebuie să mai fie gândit” (des zu Denkenden - Heidegger).

 

Bibliografie:

Llosa, Mario Vargas, 2016, Civilizaţia spectacolului, Humanitas.

Oswald Spengler, 1931, Der Mensch und die Technik, München.

Martin Heidegger, 1995, Originea operei de artă, Humanitas.

Martin Heidegger, 1976, Interviu, Der Spiegel nr. 23 - „Nur noch ein Gott  kann uns retten”.