Cărțile pe masă: Moroii vremurilor cu metrou

Continuând maratonul scriitoricesc în ritm sufocant, Viorica Răduță revine acum cu un roman vârtos, Vremea Moroiului, la Cartea Românească, în care problematizează absurditățile kitsch-oase ale Bu­cu­reștiului și nu numai.

Primul ciclu, Cărțile Larisei, decolează de la viziuni onirice‚ „moroice”, redate în binecunoscutul stil lapidar și sacadat al autoarei. Cum am mai scris, fibra poetică a prozatoarei îi dă ghes mereu către metafore vizuale ori apocaliptic‑sugestive („În loc de clădiri, un terci mișca picioare de om prin vaietul de aer și de pământ. Până și pietricelele de pavaj te priveau în ochi”).

Bucureștiul - în neostoită transformare (spre deosebire de ferma și eleganta Budapestă) - are mereu nevoie de alți și alți portretiști. Romanul acesta se vrea o enormă pictură murală simbolică, în tonuri gri, negre și maron. Utrillo al capitalei valahe, scriitoarea surprinde frica și duritatea („respirația i se lovi de aerul din curte ca de ceva tare”). Urâtul postrevoluționar este înregistrat prin ochii Larisei, profesoară pensionară, obsedată de figura hidoasă a lui Aurelian Moroiu, ofițerul ajuns președinte. Ușor de recunoscut profilul băsescian aici. E foarte bine că literatura rămâne conectată la realitatea imediată, conectată fiind și la finețurile estetice. Un punct slab ar fi că alegorismul extrem - în linia lui Garcia Marquez -­ tinde să mascheze conflictele și ruinarea țării cu un strat prea gros de pudră stilistică. Perspectiva, apoi, riscă să fie cam îngustă. Parcă suntem într‑un roman de secol 19 francez al vieții private, în pofida faptului că ambiția judecății politice este acută. Starea de lucruri este văzută de prea de jos și fără anvergură. Însă Viorica Răduță ar putea obține un capitol într‑una dintre istoriile literare (tot mai politizate) în care să se realizeze o selecție de observații incomparabil de fine și pregnante din cărțile ei. De exemplu, „un tânăr se uita la ea ca și cum ar fi fost goală”, sau eroina e „plină de oase din cauza durerii”.

Dincolo de încolțirea manipulării mass‑media și a escrocheriilor afaceriste, autoarea recurge și aici la imagini fanteziste, uneori reușite, alteori mai puțin. Cadrul citadin este relevant, în cazul de față fiind vorba despre Centrul vechi, Lipscanii așezați pe oasele ciumaților din secolele trecute. Nimic simplu și liniar, așadar, în această narațiune. Viorica Răduță nu este încântată de simplificările promoțiilor postdecembriste. Ea înțelege actul artistic ca pe o probă de vizionarism, stilistică, complexitate și combativitate. Lumile imaginate de ea (adesea și trăite, nu doar închipuite) nu sunt vesele și nici pedante.

O altă plăcută surpriză este și profunda cunoaștere a istoriilor subterane și apocrife ale Bucureștilor, așa cum sunt cele legate de construcția metroului, realizată, de fapt, plecând de la medievalele tuneluri subterane. De unde și duhurile ori atmosfera supranatural‑amenin­țătoare. Aici e de găsit forța teribilă a acestei proze. Probabil cele mai bune romane ale Capitalei au fost scrise de scriitori din provincie. Dacă ar scrie proză în cantități mai mici, Viorica Răduță ar fi mult mai bine și mai atent citită. Arsenalul ei narativ merită cu prisosință acest lucru.