Natalia Negru - o viață, un destin sub semnul tragicului

Micul sat patriarhal Buciumeni de lângă Tecuci este locul în care a văzut lumina zilei poeta Natalia Negru (1882-1962). Am auzit povestea ei în anii de liceu de la doamna Clemența Georgescu, mama profesoarei mele de limba franceză, Ileana Georgescu Tulică, soția și fiica poetului Ovid Caledoniu. Doamna Clemența Georgescu o cunoscuse și vorbea cu empatie și înțelegere despre tragedia Nataliei Negru. Poate mi s-a transmis această compasiune...

Acum o citesc în cartea editată și prefațată de Ionel Necula, Natalia Iosif-Negru, O primăvară. Cântece¹. Mi-ar plăcea să o împărtă­șesc cu dumneavoastră.

Natalia Iosif Negru a rămas în istoria literaturii române ca imagine a femeii fatale, blamată de contemporani, ostracizată chiar, neiertată până la sfârșitul vieții, controversată în posteritate. Destinul i-a fost tragic. Asupra sa au planat, furioase, eriniile. O văd pe Natalia Iosif Negru ca pe un personaj de tragedie antică, fără a putea preciza care a fost vina ei tragică. Unde a greșit, când a făcut-o, de a provocat o asemenea dezlănțuire de forțe ale tragicului? De ce viața ei, cu atâtea promisiuni la început, deturnată, a intrat într-o fundătură?

Povestea ei, căci, da, există o poveste, este dublu reflectată: în presa vremii, supusă unor lupe infidele și deformatoare, urmărită de paparazzii epocii, în mărturisirile unor prieteni - Sextil Pușcariu, de exemplu, și, din interior, de către Natalia însăși, care în 1921 publica romanul autobiografic Helianta, roman care i-ar fi făcut mai mult rău decât bine. O poveste cu mulți martori, multiplu focalizată, cu ingerințe, uneori, cu multe umori, antipatii și condamnări neiertătoare, abuzive, prin modul în care s-au insinuat în viața lor. O poveste cu doi morți, Ștefan O. Iosif și Dimitrie Anghel, o poveste care are o singură vinovată: Natalia Negru. Pare ilustrarea femeii păcătoase din Biblie, asupra căreia Iisus nu a ridicat piatra.

Unde se află adevărul? Cine are dreptate?, știind că toată viața Natalia Negru a încercat să se disculpe. Nimeni nu a vrut să o asculte...

Ca studentă, îl cunoscuse pe Ștefan O. Iosif, custode al Bibliotecii Fundațiilor, poet promițător în primul deceniu al secolului al XX-lea, pentru unii - un nou Eminescu. Îl asediază, se pare, și poetul nu rămâne indiferent. Natalia era foarte frumoasă și, poate, inteligentă. În 1904, se căsătoresc. Nunta, ca-n povești, i-a adunat la Buciumeni pe toți sămă­nă­toriștii, în frunte cu Nicolae Iorga. Un timp, basmul cu prinți și zâne a continuat. În 1905, au o fetiță, Corina, care devine lumina căminului lor.

Colaborator al lui Ștefan O. Iosif, Dimitrie Anghel este permanent în casa lor, sub pretextul acestei colaborări, care a durat aproximativ zece ani. Melancolicul Iosif este concurat, fără să știe, de temperamentalul Anghel, Mitif, pentru cei apropiați. Triunghiul iubirii și al morții s-a conturat. Mitif a început asediul asupra Nataliei, iar aceasta, reticentă la început, va sfârși, din cauza bolii tăinuite a lui Iosif (sifilis, se pare), în ce­le din urmă, va răspunde iubirii viforoase a lui D. Anghel. Natalia și Iosif se despart în 1909, dar divorțul se va pronunța în iunie 1911. În noiembrie, același an, Natalia și Mitif se căsătoreau.

Sunt ani zbuciumați pentru fiecare dintre ei, actori principali în această tragedie. În iunie 1913, Ștefan O. Iosif moare. La puțin timp, în noiembrie 1914, îl urma și Dimitrie Anghel. Împrejurările morții lui Dimitrie Anghel extind drama și accentuează tragedia. În fața destinului, cei doi, Natalia și Mitif, sunt neputincioși.

Care sunt împrejurările dramei de la Buciumeni?

În octombrie 1914, Natalia și Mitif au plecat la Buciumeni, un sat lângă Tecuci, pentru a-l sărbători de Sfântul Dumitru. Călătoresc cu trenul. Nu e o călătorie plă­cută, încep să se certe, se pare din cauza geloziei bărbatului. Cearta continuă și atinge apogeul la Buciumeni, în casa părinților Nataliei. Natalia ame­nin­ță cu despăr­ți­rea. Mitif amenință (o făcuse de mai multe ori) că o va împușca și că se va sinucide apoi. Apasă pe trăgaci, se pare, din greșeală, întrucât el nu voise decât să o amenințe... Glonțul rico­șea­ză dintr-un pat de fier și o lovește pe Natalia care cade rănită. Mitif îi dă primele îngrijiri și, crezând că a omorât-o, își trage un glonț în piept. Oficial, rănirea amândurora a fost prezentată ca accident. Spitalizat la Bârlad, apoi la Iași, supărat că Natalia nu-l vizitează, Mitif și-a rupt bandajele, agravând, prin infectare, starea rănii. La 13 noiembrie, încetează din viață.

La înmormântare, Nataliei Negru i se repro­șea­ză că omoară bărbații mari ai nației. Este primul pas spre statutul incriminant de femeie fatală. Pe parcursul a zece ani, Natalia Negru trece prin stări, situații extreme, văduvă de două ori, ostracizată de societate. La această dra­mă, se adaugă moartea Corinei, unica fiică, pe care o pierde tragic în timpul Primului Război Mon­dial, în primele bombardamente asupra Bu­cureștiului, în 1916. Imaginea fetiței de 11 ani sfârtecată de schije este o imagine greu de purtat. A rămas pentru totdeauna povara Nataliei Negru. Nici atunci, nimeni nu i-a arătat puțină compasiune. Destinul îi refuza iertarea

Oare oamenii de azi o pot ierta după atâta timp de la consumarea acestei tragedii, peste care s-au așternut valurile atâtor vremuri? Poate că a venit timpul, în spiritul toleranței, să-i acordăm o șansă acestei femei nefericite, Natalia Negru, privind cu mai multă îngăduință tragedia în care, poate fără să o vrea, a fost protagonistă, cu rolul personajului negativ...

Notă

¹. Natalia Iosif-Negru, O primăvară. Cântece, Editura Studis, Iași, 2020.