Noica - devenirea prin cultură, devenirea prin credinţă

Constantin Noica şi-a vizitat familia din Anglia abia în 1972, după aproape două decenii de separare. Dacă deciziile omului Noica sunt greu de înţeles azi de un popor liber să se exprime şi să circule prin Europa, îndemnul lui de a proiecta lumea prin cultură în absolutul fiinţei rămâne extrem de actual şi vital. Acest îndemn l-a primit şi fiul său, tânărul Răzvan, care a hoinărit prin biserici protestante şi catolice, până ce a ajuns în mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie. 

În acea mănăstire în care convieţuiesc monahi de mai multe naţionalităţi l-a întâlnit pe părintele Sofronie Saharov, iar această întâlnire i-a schimbat viaţa. Mai târziu, îl va numi pe pă­rin­tele Sofronie tatăl său duhovnicesc. Răzvan a intrat în monahism în 1965, sub numele Rafail. „Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei” (Celălalt Noica, ediţie în­grijită de pr. Eugen Drăgoi şi pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, 1994). Şi, într-adevăr, intensitatea căutărilor sale face ca orice cuvânt de învăţătură sau conferinţă pe care o ţine să fie un eveniment pentru creştinii ortodocşi. S-a întors în România, ţara lui natală, abia în anul 1993, iar de atunci s-a retras într-o sihăstrie din Munţii Apuseni.

„Pe cuvintele astea ne putem despărţi”

După o separare atât de lungă şi trau­ma­tizantă, era de aşteptat ca relaţia fiului cu tatăl să fie complicată. „De când ai ieşit din închisoare, din ’68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deşi ştii că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof? Şi m-ai îndemnat mereu către cultură, deşi ai văzut că nu am nici tragere, nici menire”. Tânărul Răzvan se arăta refractar la îndemnurile tatălui, în scrisorile prin care cei doi dialogau la mare distanţă. Dar ceea ce putea să pară o respingere a culturii era, de fapt, o reticenţă de a urma drumul laic propus de filosof. „Nu sunt un tată ca acela care ar vrea să-şi sacrifice fiul lui Dumnezeu”, i-a spus Constantin lui Răzvan, după ce a aflat că va deveni monah. Era o aluzie la Vechiul Testament, mai exact la Avram, cel căruia i s-a ce­rut sacrificiul fiului - Isaac. Constantin Noica era îngrijorat că fiul său a ales această cale înainte să îşi desăvârşească studiile superioare, înainte să îşi construiască acea cultură pe care filosoful o diviniza, singura cale care asigura accesul la fiinţă, în viziunea lui. Iar monahismul, ca şi viaţa Bisericii în general, era considerat a privi mai degrabă către trecutul lumii, nu către viitorul ei - acea lume dominată de cunoaştere şi pozitivism. Noica s-a dovedit foarte bine racordat la viitor, ca şi Eliade, precum vom vedea în scrisorile discutate mai jos. Replica monahului Rafail a fost: „Să ştii că lucrul căruia eşti gata să-ţi sacrifici pe fiul tău unul născut acela îţi este Dumnezeu. Şi tata a deschis braţele să mă îmbrăţişeze şi mi-a zis: A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărţi”. Relatarea părintelui Rafail este emoţionantă, mai ales că evocă ultima întâlnire cu tatăl său, în Anglia anilor ’80. Peste ani, monahul Rafail îşi va aminti: „Simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tata. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul său, care a venit la altă filosofie” (Interviu cu Părintele Rafail Noica, Victor Roncea Blog, 19.11.2010). Acea altă filosofie a fost teologia, unde fiul a dus mai departe căutările tatălui, despre care crede că „trebuia să fie călugăr, nu filosof”. După cum am mai spus, filosoful Noica şi-a trăit ultima parte a vieţii în modestie, ca să nu spunem sărăcie, într-o retragere de inspiraţie mona­hală, la Păltiniş, unde primea şi pregătea tineri intelectuali, unii dintre ei deveniţi discipoli. Bunul său prieten Nicolae Steinhardt a urmat calea călugăriei, iar Mănăstirea Rohia i-a fost recomandată de Noica. „Filosoful este un fel de preot pe dos”, spunea el, iar noi putem completa că şi artistul e tot un fel de preot…

„În aşteptarea vieţii veşnice”

Într-una din conferinţe, părintele Rafail spune (voi cita din memorie şi voi completa cu propriile gânduri): „Viaţa pământească este o gestaţie în aşteptarea vieţii veşnice”. Există, dar nu este încă cu adevărat, în sensul că nu a intrat în veşnicia lui Dumnezeu, este încă pe drumul către. Iar comparaţia cu viaţa copilului din pântecele mamei este cutremurător de expresivă, pentru că fătul are plămâni, dar încă nu respiră aer, ci lichid amniotic, are ochi, dar încă nu poate vedea lumea. Are gură, dar nu mănâncă, ci se hrăneşte din sângele mamei, prin cordonul ombilical. Singurul simţ care îl leagă de realitatea exterioară corpului matern este auzul. Cu toate acestea, imediat după naştere, pruncul se dovedeşte pregătit pentru a respira, vedea şi pentru a se hrăni în noul mediu - cel terestru. Deci primele două „stadii” ale vieţii omului - viaţa intrauterină şi cea pământeană, aşa cum le descrie părintele Rafail, s-ar încadra în conceptul de prefiinţă. Ar trebui să notăm o excepţie: sfinţii, pentru că devenirea lor întru fiinţă se desăvârşeşte în timpul vieţii pământene. „De mulţi ani, de când am auzit expresia profesorului Noica devenirea întru fiinţă, am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se întâmplă acum: cea de a doua gestaţie a omului pe pământ, gestaţie întru Duhul Sfânt. Este o gestaţie care se distinge de prima, cea biologică, prin faptul că Dumnezeu acum nu mai spune `Să fie” şi devine, ci acum Dumnezeu Se adresează omului prin cuvânt și prin cuvântul rugăciunii omul răspunde lui Dumnezeu” (Victor Roncea Blog).

„Fiecare om este o excepţie”

În timp ce Constantin Noica spune „este nu înseamnă Dumnezeu este”, părintele Rafail Noica completează această afirmaţie: „Dumnezeu este Fiinţa cu precădere. El nu există fiindcă este însăşi Existenţa” (Conferinţa de la Limours, Franţa, 19 octombrie 2017). Şi pentru că acest capitol trebuie să se încheie, voi mai evoca doar o minunată scrisoare de la Constantin către Rafail Noica, publicată în 1968 în presa românească din exil. În acest text profetic, ca şi în altele, presărate de-a lungul operei sale, filosoful caracterizează lumea viitorului, aşa cum o prevedea încă din finalul anilor ’60. „Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem: cunoaşte şi fă ce vrei! (…) Cunoaşterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile - într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă - şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Dacă vrea, face şi arme atomice. (…) Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bu­nului Dumnezeu. Nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. (…) Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţă este de vreo 2.500 de ani lotul gândirii filosofice. (…) Vouă (clericilor - n.n.) vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva” (`Scrisoare către Rafail”, revista Prodromos, nr. 8-9 din 1968).

Am confecţionat o scurtă scrisoare de răspuns a fiului, din câteva gânduri ale părintelui Rafail, pe care nu vreau să le uit: „Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria asta este o călătorie dintru nefiinţă până în veşnica Dumnezeire, şi e o călătorie unică. (…) Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad. Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu nu este în mine. (…) Murim istoriei, murim trupului, murim pământului şi faţă de tot ceea ce ne poate limita, ca să ne naştem întru veşnicie, întru fiinţă, Fiinţa fiind Însuşi Dumnezeu”.