Nostalgia patriei originare

Purtăm cu noi nostalgii nenumărate, desprinse din caierul amintirilor, hrana sufletului, le materializăm în miezul cuvintelor pentru ca timpul care trece să nu moară definitiv. Ne construim, astfel, un univers personal, doar al nostru, pe care îl populăm cu dorurile, idealurile, cu fantasmele, cu aspirațiile noastre, care pot deveni partea noastră de cer, Universul nostru.

Pentru acad. Alexandru Surdu, un astfel de Univers este Mar­mația, denumire străveche pentru Nordul Romanității Orientale de dincoace și de dincolo de Tisa, „spre Hiperboreea din poveste”, pe care o evocă în Ordinul Cavalerilor Marmațieni (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2020), patria originară la care ajunge, cu „făclii astrale”, dată fiind îndepărtarea în spațiu, „pe cărări de gânduri” și de nostalgie.

În ceea ce-i privește pe oamenii locului, marmațienii nu se confundă cu maramureșenii, acad. Alexandru Surdu înțelegând prin marmațieni „numai pe românii născuți și trăiți în Marmația” și ai căror strămoși au viețuit în aceste locuri „de la ultima glaciație până în zilele noastre”. Pe aceste cărări de gânduri, se actualizează, în marmura ideii, legenda și istoria acestei părți de țară, Marmația, reunind în însăși muzicalitatea sonurilor „rezonanțe arhaice și astrale”, referind despre „constelația unui mănunchi de gânduri și de simțăminte” care conturează imaginea locurilor și a vitejilor din Ordinul străvechi al Cavalerilor Marmațieni.

Pentru a aduce în conștiința contemporaneității fapte și întâmplări situate la limita dintre istorie și legendă, acad. Ionel-Valentin Vlad (1943-2017), fost președinte al Academiei Române, el însuși descendent al nobilimii marma­țiene, a înființat Asociația „Bogdan-Dragoș” a ur­mașilor Nobilimii Române din Ma­ra­mureș, cu scopul de a renaște Ordinul Cavalerilor Marmațieni, care avea ca deviză Vera Fides usque ad Mortem! (Adevărată credință până la moarte).

Ordinul Cavalerilor Marmațieni se vrea o antologie a unor povestiri despre Cavalerii Marmațieni, auzite cândva, înapoiate, sub această formă, lumii pentru a-i completa „partea de cer”.

În punctul de plecare al acestei călătorii, pe cărări de gânduri, se află Codicele de la Ieud, un monument de limbă și cultură românească, un sbornic descoperit, în 1921, de preotul Artemiu Anderco în turla bisericii din Ieud, biserică ce datează din anul 1364. În mod semnificativ, turla înaltă a bisericii marmațiene nu repetă gestul arogant al Turnului Babel, întrucât treptele turlei nu s-au ridicat pentru urcușul omului la Rai, ci pentru a facilita coborârea spre noi a Duhului Sfânt și a îngerilor păzitori.

Sbornicul descoperit astfel se află în tezaurul Academiei Române. Codicele de la Ieud conține Legenda Duminicii, legendă ce vorbește despre „respectarea Sfintei Duminici în care Dumnezeu l-a «zidit» pe om”, având o valoare creștină, adresându-se, deopotrivă, preoților și cre­dincioșilor. Din punct de vedere lingvistic, sbornicul bilingv (româno-slavon) a fost considerat un manual pentru învățarea limbii slavone și pentru traducere în limba română.

Conform istoriei, în timpul expansiunii spre Transilvania a imperiului condus de Carol Robert de Anjou (1308-1342), conducător de origine franco-napolitană, în lipsa unor trupe, acesta a apelat la ajutorul ordinelor cavalerești. Cavalerii Teutoni au fost colonizați în Țara Bârsei, Cavalerii Ioaniți, în Oltenia și nordul Munteniei, iar Cavalerii Marmațieni au colonizat zona marmațiană, având sarcina de a apăra granița de nord și de vest alături de trupele imperiale.

Istoria și legenda curg în prezent, actualizând trecutul în ceea ce Fericitul Augustin numea prezentul trecutului. Marmațienii de azi sunt urmașii vechilor cavaleri ai lui Bogdan-Dragoș, purtând numele străvechi nobiliare de dinainte de 1400, menționate în Diplomele Mara­mu­reșene. Continuitatea este explicată printr-un conservatorism al zonei, facilitat de faptul că în zona Mar­mației „n-a avut loc nici o așezare masivă de străini”, exceptându-i pe evrei, dar aceștia nu s-au împământenit. Mișcarea nu a fost centripetă, ci mai mult centrifugă, în sensul că marmațienii au emigrat spre Bucovina, Moldova, Transilvania, Muntenia, fiind recunoscuți și în aceste zone „după același nume cu rezo­nanțe nobiliare”.

O idee unifică toate aceste povestiri: supraviețuirea prin tra­diție, în contextul globalizării contemporane.

Citându-l pe Liviu Rebreanu, care afirma că „Tradiția este merindea sufletului”, acad. Alexandru Surdu pledează pentru devenirea firească a ființei naționale, răsfrângând adevărul potrivit căruia „nu suntem alt­ceva decât ceea ce am fost”. La nivel individual și național, nu putem fi decât „rezultatul propriului nostru proces de devenire”, ducând în spate „desagii plini de noi înșine”.

O parte importantă din desagii națiunii noastre este tradiția, cu tot ceea ce înseamnă ea: poezie populară, poeme, balade, legende, mentalitate și filosofie de viață, veșminte, familii nobiliare care-și păstrează și conștientizează istoria. Continuitatea acestei tradiții dă dimensiunea supraviețuirii prin tradiție. Așa ne întoarcem cu nostalgie la izvoarele patriei originare.