NOTE DE LECTURĂ: Ana Pop Sîrbu, „Când amurgul devine albastru”

În volumul „Când amurgul devine albastru”, apărut la Editura Vatra Veche în 2020, poeta Ana Pop Sîrbu realizează un melanj între lumea textului și cea dinafară, a vieții, care se întrepătrund. Melancolie, nos­talgie, alunecare și salt, în locul unde toate se adună, se risipesc și sfârșitul devine poem: „vine vremea când amintirile se suprapun/ printre constelații. e noapte./ nici un suflu nu mai răzbate printre lentile./ orice încheiere devine poem” (revelație). Un sim­țământ de retragere a lumii în intimitatea sufletului amestecă culorile-i irizate în poeme: „cu telefonul pe masă/ și pustiul prin colțuri/ mă cuibăresc în această fotografie/ ca în niște ziduri” (expectativă). Aici zilele se distilează, devenind suluri în cartea memoriei: „a trecut ziua/ cum trece o umbră pe o piatră goală./ (...) / ridic ochii să prind aripile/ de pe câmpul uscat./ mă așteaptă suluri de zile” (reflexie târzie). La rândul ei, litera se topește în flacăra duhului: „literele se sting,/ topesc poveștile,/ învăluie aproapele” (scribul). Liniștea iradiază din chipul unei prezențe: „ascultă liniștea din compoziția aerului” (flacără), surprinse în cuvinte ce ne atrag în miezul tainei: „cuvintele vin/ de sub tălpile pământului. calcă spre El” (poetul - varianta 3). Toate părțile poeziei conlucrează ca mădularele unui trup, eliberând de angoasa nimicului viața: „atâtea părți vor curăța/ bucățile de nimic” (poetul - varianta 2), trup în care circulă fiorul policromatic al dialogului: „secundele (...) îmblânzesc marginile./ e-o peregrinare blândă pe Cer /(...) / râsul vostru cade pe metereze târzii/ și fiecare șoaptă e o altă cale” (muntele). În acest loc, irumpe extaza, „mii de brațe voiau/ să mă atingă./ dar eu zburam tot mai sus.../ acolo am dat de frumuseți/ hărăzite/ celor săraci cu duhul” (unii aranjau arme, alții pregăteau vrăbii), o lunecare dincolo de orizontul textului și al lumii: „marea pare tot mai departe./ doar urmele de nisip ale îngerilor./ și acolo, pe țărm,/ amintirea mea./ un bust ce lunecă dincolo” (antipoem), trăită deopotrivă ca o întoarcere spre chipul divin din adânc și o călătorie spre sine: „la șaptezeci de ani îmi spun:/ „încă nu e prea târziu/ să mă întorc la mine” (călătoria).