O formă a salvării

Întâlnim în cartea de versuri a Simonei Trifu, Pledoarie pentru copacii fără pădure (Dinasty Books Proeditură și Tipografie, București, 2019), asocieri inedite de imagini, note accentuate din zona atât de eclectică a iraționalului estetizant. Sublimările pasionale consonează cu anumite sintagme ce par a urmări desprinderea de mundan. Succesiv se petrec materializări și dematerializări, regăsite și în ilustrația grafică a volumului, realizată de cunoscutul plastician Alex Ivanov. Iubirea catalizează energiile lirice în direcții care surprind de multe ori. Perspectiva finalului e privită, aparent paradoxal, cu speranța regenerării întru sentimente înalte. Câteodată, autosuplicierile posedă valențe revelatoare. Tendința universală a viziunilor comportă și conotații apropiate misterului cutremurător. Foarte tușantă se dovedește a fi reprezentarea transcendenței. Chiar și fiorului thanatic îi sunt apropiate ipostazieri atipice, substanțiale. Versurile luxuriante ale Simonei Trifu nu pot decât să ne pună pe gânduri.

O doză considerabilă de magie contribuie la impactul poeziilor din Pledoarie pentru copacii fără pădure. Din când în când, lacrimile curg pe susținute ritmuri „si bemol”. În momentele-limită se manifestă și efluvii aspectate labirintic. Transpar cu acuitate frământările sufletului poetic. Intensitatea pasiunii poate atinge praguri viscerale. Simona Trifu inițiază tainice rituri cu patină clar-obscură, situate în siajul bineștiutului soleil noir de la mélancolie. Presimțim cum totul este supus unei zodii crepusculare. Sinteza valorilor vitale cu cele proprii extincției determină ample evadări lirice. Sistemul creator vizează o particulară formă de maximalitate: „Viața mea plânge în conul de umbră,/ acolo unde legăturile sunt calde și calme,/ unde petale de trandafir deapănă miasme de jad./ Pietre sacre și dure suportă vâltoarea apei,/ presiunea timpului viu și-a timpului mort între stele./ În galaxii părăsite adună-mi pletele desuete,/ engramate în amânare./ Balanța fie căzută spre soare,/ pe pajiștea țesută din irizări firave/ și mute în trecerea sorții./ Tragismul Golgotei într-o sămânță de măr,/ dirijori ai orchestrei la pândă în lanul de porumb,/ unde mierla tresaltă în adierea vântului de vară,/ dă-mi, Rege, pace și pâine,/ vin dulce de împărtășanie să-mi dai./ Și pulpă de caisă decojită/ în căsuța micului univers./ Vis în visare și tainică spovedanie,/ Rubicon scurs în valuri de dor.“ (Engramare kleiniană).

O nedisimulată dorință de (re)așezare a lucrurilor glisează printre versurile Simonei Trifu. De numeroase ori izbucnirile par a proveni din abisul caracteristic unui inconștient problematizant. Ne putem imagina cum fluidul vital urmează mozartian pașii ce captivează ai știutului Alla Turca. Ambivalența speculativă ia valori nebănuite. Efluviile dezmărginirii sunt constant recognoscibile, detalii substanțiale dintr-o „epicriză” complexă. Ne situăm într-un veritabil turbion himeric. (I)realități sepulcrale izbucnesc la fiecare pas. Ies în evidență detalii semnificative ale unui Paris plutonian. Din umbră, pericolele catatoniei... Alteori, matricea lagunară venețiană influențează acut lirismul poetei. Orizontul expresionist al acestor poezii nu ne poate lăsa indiferenți. Omnipotența emoției, cu predilecție aspectată enigmatic, pune în mișcare nebănuite subterane încărcate de atitudini ce au și valențe autoflagelante. Maculările au aproape un rol ritualic. Scufundarea onirică în lumea eterului ar putea constitui o formă a salvării. Cele crepusculare însoțesc peripluri la limită, cu deosebit magnetism. Persistă impresia că valorile feminității sunt adeseori aduse drept ofrandă lui Pluton. Profundele introspectări lirice pe care ni le propune Simona Trifu poartă aura călătoriilor printre necunoscute, unele apropiate suprarealității, ceea ce ar trebui să producă reacții accentuate din partea cititorilor.