O transparență superioară

Volumul „Atelier de cuvinte” (Aius, 2023) cuprinde o selecție din lirica poetei Mihaela Albu în limbile română și bulgară. Fluxul creației poetice coincide cu diversitatea traseelor existențiale, totul presupunând o abordare atentă, semnificativă. Idealurile sunt înalte, ceea ce conduce la ascensionări considerabile. Chiar și actele mundane au drept punct de plecare gânduri îndreptate spre maximalitate. Nemărginirea marină înso­țește neabătut viața, cu întrebări ce nasc mereu alte întrebări.

Mihaela Albu desfășoară un lirism al simbiozei dintre idee și muzicalitate. Problematica Trecerii este adusă în discuție adeseori. O încremenire în lumină ar putea constitui apoteoza. Câteodată, situări enigmatice vin să pregătească neprevăzutul. Aparițiile și dispa­rițiile sunt conforme unei logici imanente greu descifrabile. Arealul nocturn va presupune întotdeauna extensiuni pasionale: „Era o noapte în care toate stelele ne cunoșteau/ noaptea în care clipa își dădea întâlnire cu ora/ căci cu dansul nebun al culorilor zilei/ se întrecuse fru­musețea ta, Aurora!// În părul tău licuricii-agrafe/ ajutau ochii să lumineze întunericul greu/ roșul gurii tale înflăcăra noaptea/ și mă chema către tine mereu// Era noapte de-nceput de lume/ Ea se lăsa în părul tău albastră/ În colțul gurii tale un surâs anume/ a-ntredeschis spre început fereastră// Era noaptea în care uitam că trec anii/ O oră cât viața ne îmbrăcase trăirea/ Vântul strecurat printre cutele vieții/ Trimitea darul zeilor: iubirea!” (Noaptea aceea!). Inefabilul îndrăgostirii își manifestă atingerea fascinantă, în legătură profundă cu tot ceea ce presupune lirismul. Subtilele metamorfoze nu pot decât să atragă. Rememorarea începuturilor, a momentelor în care sentimentele erup, va purta o aură specială. Multe dintre poeziile Mihaelei Albu sunt adevărate celebrări ale ființării. Astfel, „Când ai intrat/ ți s-a spus și ție, pesemne,/ Poarta muntelui deschisă e dinaintea ta!// Ai început urcușul:/ Cu fiecare clipă - un pas/ Cu fiecare treaptă - un ceas/ de istorie// A venit un timp/ când ai cutezat/ să-i ceri zilei oprirea:// Măsurai trecerea/ Fiecare oră avea miros de sărbătoare/ cereai zilei tainul/ di­mineața/ caldul gălbenuș îți lumina fața/ amiaza aducea împlinirea// Trăiai!” (Carpe diem). Lumina are nenumărate virtuți care inspiră actul artistic.

Manifestarea fluidelor vitale va fi întotdeauna dezirabilă. Visării îi sunt atribuite poten­țialități importante, trecerea timpului apropiind elemente spectrale. Versurile Mihaelei Albu sunt parte integrantă dintr-un orizont ce reliefează date benigne. Rostul e căutat fără încetare, printre nostalgii și situări complexe. Nu lipsește nici finețea celor apropiate fundamentelor: „Primăvară.// Călători întru nemurire/ norii/ vestejesc uitarea:/ omnis est vanitas;// cireșii în floare -/ cai albi ai eternității.// Fluturi rotindu-se bezmetic:/ lumină de început de lume// Umbra amintirii/ soarele o stăpânește// Tăcerea - vecină cu întunericul:/ o vorbă/ ca o lumină/ tulbură pacea// În peștera sufletului/ bocancii cuvintelor/ rănesc stalagmite/ Din rană picură sânge/ culoarea durerii...” (Evanescență). 

Mihaela Albu poziționează în prim-planul cărții sale tentația cuprinderilor holistice. Parcurgerile au doze considerabile de neprevăzut. Reveriile poetice se revendică dintr-o transparență superioară. Cromatici florale vin pe rând să ne atragă atenția. Poezia și poetul, sinteză cu mereu noi valențe simbolice: „Zi de zi/ Poetul își duce/ în buzunarul de la piept/ creionul și hârtia// sub buzunar - bătăile inimii/ în priviri -/ înțelesul Lumii// la fiecare răsărit/ la fiecare rostogolire a zilei/ în drumul lui/ se ferește să calce iarba// rupe doar florile metaforei// Păsări stinghere își cântă trilul artist// Poetul își poartă cu sine chitara.../ În rostul fiecărui ceas/ imploră Timpului rămas/ sărbătoarea/ Poeziei” (Poetul).