Oricine poate face istorie. Sau nu?

Cartea „Istoria lui Răzvan”, apărută recent la Editura Arthur, este prima carte pentru copii a lui Horia Corcheș, profesor de limba și literatura română.

Scrisă sub formă de corespon­dență între doi prieteni și foști colegi de clasă, Răzvan și Sergiu, cartea ne poartă într-un permanent drum înapoi, în istoria străveche, și înainte, în viitorul în care trăiesc cei doi, unul îndepărtat de vremurile noastre. Corespondența lor începe când Răzvan se mută la altă școală. Dornic să împărtășească prietenului lui descoperirile impresionante pe care le face, își trimit epistole. Scrise savuros, într-un limbaj adolescentin, plin de cuvinte împrumutate din engleză (my God, fancy, gadget, goodly, party etc.).

Cuvinte noi sau sintagme inventate de autor (fix-ecometrie, orientare urbană, geografie astrală, aerobus), arhaisme și regionalisme (copchile, să mânșe, descălecare, cârlani, prispă etc.) dezvăluie două lumi aflate la sute de ani distanță una de cealaltă. Pe de o parte, personaje istorice, lupte și întâmplări intrate în istorie, însoțite de interpretările băieților privind aceste întâmplări; pe de altă parte, povești din viața lor de zi cu zi, condimentate cu concluzii personale despre viață, așa cum se vede ea la vârsta preadolescenței („... singura concluzie valabilă e că nu trebuie să cauți să le înțelegi! Pe fete, desigur.” Sau: „Ai observat, cred, că există o plăcere a celor care au succes de a-și pune adversarii in situații ridicole”, îi scrie Răzvan prietenului său). Interpretările și părerile băieților despre cele aflate, precum și analogia lor cu fapte din prezent, fac legătura între cele două lumi, aparent definitiv separate. Declan­șatorul acțiunii este un caiet de istorie al bunicului lui Răzvan, pe care îl găsește în podul casei, la trei ani după ce „Bunucul” s-a dus. Cu ajutorul acelui caiet, băiatul călătorește în trecut, ceea ce îl ajută să facă numeroase descoperiri uluitoare, intrând în vorbă cu cei lângă care se trezește. Deși toți se miră că vine din viitor, reacțiile sunt diferite: unii îl cred, altora li se pare că au halucinații, dar toți stau cu el de vorbă, binevoitori, și îi răspund la întrebări.

Ieșirea din istorie este asigurată de un pulverizator cu apă. Cartea este structurată pe capitole ce au ca titlu numele unui personaj legendar (Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Burebista, Decebal) și un subtitlu - o propoziție aforism (Mihai Viteazul - Capul ce se pleacă sabia nu-l taie; Mircea cel Bătrân - Mai bine o pace strâmbă decât un război drept).

Scrisorile lor arată o profunzime a minții și a sufletului, căutările tipice adolescenților, întrebări la problemele esențiale ale vieții, cărora încearcă să le găsească răspunsuri la cei din jur.

Este impresionant modul în care autorul cărții face legături între întâmplările din trecut și prezentul vieții celor doi băieți. Răzvan se folosește de tot ce află din întâlnirile lui uimitoare în viața de zi cu zi. De exemplu, tactica luptei pe care Mircea cel Bătrân voia să o folosească la Posada el o folosește la o întrecere de laser tag, pe echipe. Și câștigă. Cunoștințele despre posadă, ca formă de relief, le folosește într-un proiect la geografie astrală (!), făcând analogie cu ceea ce el și colegii lui știu cu numele de canion. Iar proiectul este un mare succes!

Trecutul și prezentul se întrepătrund în feluri uimitoare, iar cartea ne ține în suspans cu fiecare nouă scrisoare, cu fiecare nouă întâlnire misterioasă. Băieții realizează că fiecare om e important pe scena istoriei, de la domn până la simplul țăran care se ducea să își plătească dijma.

Iar cea mai frumoasă concluzie a acestei cărți este pusă tot pe seama personajului Răzvan, care scrie: „Văd că, dincolo de timp și dincolo de vremuri, oamenii sunt tot oameni. Unii iubesc, alții duc dorul celor pe care îi iubesc, alții își apără casele sau apără locurile în care trăiesc. Unii sunt mulțumiți cu ceea ce au, alții vor mai mult. Unii sunt devotați, alții sunt trădători. Unii sunt fericiți, alții sunt nefericiți și, uneori, se întâmplă ca fericirea să devină nefericire sau nefericirea să prindă chipul fericirii. Dar oamenii sunt tot oameni”.