„Otello” la Festivalul de Operă, Operetă şi Balet de la Braşov

Braşovul este, fără îndoială, unul dintre oraşele pe care propriile tradiţii le-au înscris în rândul celor mai importante centre muzicale ale României. Pentru deplina ilustrare a faptului ar fi suficient să amintim (în stagiunile estivale) concertele de orgă de la Biserica Neagră, cele din Bartholomeu, concertele Filarmonicii şi Operei din Piaţa Sfatului, dar şi cele din superbele biserici cetate aflate în împrejurimile oraşului.

Ca o confirmare menită să întărească afirmaţiile de mai sus, în ultimele săptămâni ale acestei toamne, oraşul de sub Tâmpa a găzduit (având un sprijin real din partea primăriei) evenimentele din Festivalul de Operă, Operetă şi Balet 2022 - ediţia XIX-a, la care au participat Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, Soliştii, Orchestra, Corul şi Ansamblul de Balet, Orchestra de Cameră şi cursanţii Studioului de Balet  ai Operei din Braşov, precum şi Soliştii, Orchestra şi Corul Operei Române din Craiova, susţinând un spectacol cu opera „Otello” de Giuseppe Verdi.

Despre acesta din urmă se cuvine să spunem - mai întâi de toate - că introducerea în repertoriu a unei asemenea capodopere verdiene este un veritabil act de curaj la care, de obicei, nu se încumetă prea multe instituţii de acest gen. Dificultăţile sunt considerabile şi pentru că natura complexă a acestei lucrări reclamă resurse de înalt profesionalism şi totodată impune condiţionări foarte diverse şi nu tocmai obişnuite. Dacă ar fi să ne referim doar la scriitura cu totul specială a partiturii pentru rolul principal, cerinţele privind caracteristicile vocale ce se impun sunt ceva mai speciale. Să spunem de la început că protagoniştii înzestraţi cu calităţile pe care le solicită respectivul rol constituie, în general, o primă şi deloc neglijabilă dificultate. Vocea de tenor dramatic sau spinto-dramatic este în general rarisimă. O scurtă rememorare a celor ce au reuşit creaţii memorabile (au dat naştere, desigur, şi unor legende) în istoria acestei opere adună destul de puţine nume, începând cu Mario Del Monaco, Fraco Corelli, Mario Lanza, Placido Domingo, Jonas Kaufmann, Nikola Nikolov, iar dintre marii interpreţi români ar trebui să îi amintim doar pe Traian Grozăvescu şi Garbis Zobian. Ţesătura partiturii reclamă atât o anume coloratură a glasului, cât şi abilităţi speciale în tehnica vocală. Iată una dintre primele dificultăţi cu care un teatru de operă trebuie să se confrunte în vederea realizării unui asemenea spectacol.

În îndelungata şi agitata istorie a operei italiene, „Otello” este penultima dintre marile opere compuse de Giuseppe Verdi pe un libret de Arrigo Boito, după celebra piesă „Othello” a lui William Shakespeare. Premiera a avut loc în februarie 1887 la Teatro alla Scala di Milano.

Inevitabil, în epocă se va fi vorbit despre influenţa lui Wagner asupra acestei creaţii verdiene. Dar, fără putinţă de tăgadă, partitura operei „Otello” va constitui totuşi şi o strălucită demonstraţie de măiestrie a unuia dintre marii componişti, care - într-un strălucitor apus de carieră - se ridica deasupra problemelor de strictă tehnică compoziţională. Inovaţiile wagneriene, deci laitmotivele, ca şi utilizarea cromatismelor, nu vor face decât să adauge o componentă de raţionalism constructiv în sfera gândirii în istoria destul de lungă a acestor drama per musica ce au devenit unul din brandurile artistice ale culturii italiene. Dar dincolo de ino­vaţiile strict tehnice, farmecul irezistibil al melodismului verdian va domina şi va fi - ca şi mai înainte - un apanaj ce a aparţinut exclusiv de inspiraţia şi de talentul compozitorului. Prin „Otello” opera verdiană se îmbogăţea de pluridimensionalităţile simfonismului, punând în valoare într-o specială amplexiune atât virtuţile melodico-armonice ale orchestrei, cât şi îndelung acumulata experienţă a bel-canto-ului italian, chiar dacă modul de structurare al acestei opere acum se îndepărta de împământenitele tradiţii ale ariilor.

Spectacolul propriu-zis pe care Opera din Craiova l-a oferit spectatorilor în ambianţa efervescentă a Festivalului de la Braşov s-a bucurat de aprecieri deosebite prin valoarea artistică evidentă la întregul ansamblu, dar şi a evoluţiilor individuale. Să aplaudăm şi faptul că în Bănie există o administraţie locală ce asigură ambianţa capabilă să susţină şi să genereze asemenea performanţe. Aprecieri cu totul speciale merită desigur soliştii. Să-l remarcăm întâi de toate pe Kristian Benedikt, interpretul dificilei partituri de tenor; dificilă în primul rând prin paleta abrupt contrastantă a momentelor de exprimare vocală la care e obligat ca protagonist. Astfel, în primul act frapează diferenţa dintre sonoritatea strălucitor eclatantă a intrării în scenă, cu aceea de aerată plutire a sunetelor din finalul duetului cu Desdemona de la finele aceluiaşi act. Ceea ce demonstrează un remarcabil control al emisiei şi o subtilă capacitate de nuanţare a frazărilor. În acelaşi sens merită apreciate accentele tensive din interpretarea monologurilor; cel din actul trei, Dio! Mi potevi scagliar… şi cel din tragicul final al operei.

Remarcabilă a fost şi prezenţa - atât cea muzicală, precum şi aceea actoricească, oferită în personajul lui Iago de baritonul Cesare Kwon, voce cu un deosebit potenţial expresiv şi cu evidente abilităţi pentru momente contrastante puse în valoare, de exemplu în visul lui Cassio, dar şi în cvasi-mefistofelicul său monolog (Credo in un dio crudel). Renata Vari (Desdemona) a impresionat în Ave Maria, ca şi în celebra cantilenă a Salciei.

Prestaţia muzicală a corului (dirijor Lelia Candoi) a marcat cu momente strălucitoare şi bine configurate în economia şi dramatismul tuturor desfăşurărilor muzicale şi scenice. Un rol decisiv în reuşita întregului spectacol i-a revenit, desigur, orchestrei sub bagheta lui Giovanni Pompeo. Nu vom ezita totuşi să spunem că în anumite intervenţii sonoritatea alămurilor ar fi trebuit să fie ceva mai temperată. Probabil că fosa orchestrei din sala operei braşovene - foarte adâncă - a generat acele episoade uşor derutante de inadecvare a intensităţii sonore în unele momente. Chiar dacă, referitor la această capodoperă, s-a putut vorbi despre o anume iradiaţie wagneriană, totuşi esenţa aerată în care substanţa orchestrală este distribuită pe tot parcursul discursiv ilustrează, cu asupra de măsură, măiestria cu care Verdi a ştiut mereu să pună în lumină expresivitatea timbrală a glasului omenesc în fascinantele lui volute de strălucire şi transparenţă.

Aprecieri se cuvin nu mai puţin şi regiei semnate de Rareş Zaharia (Franţa), cel care a oferit întregului spectacol o remarcabilă coerenţă a desfăşurărilor pe multitudinea de planuri, asigurând o armonioasă concordanţă între evoluţiile scenice şi cele din sfera muzicală.